Oraşul avusese iniţial paisprezece turnuri folosite drept sedii ale breslelor meşteşugăreşti din Evul Mediu. Rămăseseră în picioare Turnul Fierarilor, Turnul Cizmarilor, cel al Croitorilor, al Cojocarilor, al Măcelarilor, al Cositorilor, al Frânghierilor, al Tăbăcarilor şi, bineînţeles, cel cu ceas, care, însă, nu aparţinea unei bresle. Au fost distruse complet Turnurile Pescarilor, al Ţesătorilor, al Giuvaergiilor şi Aurarilor şi cel al Lăcătuşilor şi Dogarilor.

În întreaga Europă breslele fuseseră foarte importante în Evul Mediu, ele fiind cauza principală a evoluţiei societăţii, în ciuda rezistenţei pe care nobilimea şi biserica o opuseseră de prea multe ori. Deşi erau organizate pe principii exclusive, după reguli foarte stricte, iar de multe ori se comportau ca nişte mafii sindicale şi acţionau ca nişte trusturi, fixând preţurile produselor şi serviciilor în felul în care îşi doreau, pentru că erau monopoliste, ele au forţat şi au grăbit modernitatea. Datorită lor au apărut, pe rând, mica burghezie şi apoi cea mare, din breslele Bancherilor şi ale Notarilor. Din breasla Zidarilor, s-a născut francmasoneria care a dat revoluţia franceză, a întemeiat America, a făcut revoluţiile primei jumătăţi a secolului al XIX-lea şi a creat lumea aşa cum o ştim astăzi. Membrii breslelor ştiau să facă ceva, aveau o meserie într-o vreme în care nimeni nu prea ştia să facă nimic specific. Fără ele nu ar fi existat oraşele, marile catedrale, economia sau chiar războaiele, iar oamenii ar fi umblat şi astăzi în opinci. Şi, cel mai important dintre toate, erau oameni liberi, bine informaţi şi activi. Aceste bresle au fost precursorii reali ai capitalismului modern, iar membrii lor, cei ai clasei mijlocii.

Charles scrisese un studiu aprofundat despre importanţa breslelor în istorie şi despre relaţiile complexe între acestea şi autorităţile vremii. Aşa că le studiase pe întreg Vechiul Continent, din Italia în Franţa, din Anglia în Polonia, din Statele Germane în Ţările Române. Studiul său fusese primit, ca întotdeauna, cu mare entuziasm de lumea academică, dar şi de marele public.

Îşi terminase ţigara şi se aşezase pe pat să se gândească la întâmplarea la care tocmai fusese martor. Rememorase fiecare moment şi fiecare detaliu, înţelesese perfect fiecare element al înscenării, bănuia în acel moment că mesajul îi era adresat lui, fără să priceapă însă din ce motiv. Şi, mai ales, nu înţelesese care era, de fapt, mesajul. Adormise înainte să o facă.

În timp ce se gândea cu ce să îşi ocupe următoarele două ore până la cocktail, telefonul mobil începu să vibreze şi să danseze pe masa de corespondenţă. Un număr de Franţa apăru pe ecran. Nu ştia al cui era, dar răspunse. Charles era de o politeţe desăvârşită. Întotdeauna răspundea la orice apel, iar când se afla în imposibilitatea de a face acest lucru, revenea el.

— Trebuie să vă văd chiar acum, spuse vocea.

Era imposibil de nerecunoscut accentul britanic al Christei Wolf.

— Mai sunt doar două ore până la cocktail. Sau aţi renunţat la idee? întrebă el.

— Nu, rămâne cum am promis, i-o reteză scurt. Dar acolo vor fi mulţi alţi oameni, politeţuri şi zâmbete de schimbat şi vom fi total lipsiţi de intimitate.

În timp ce Charles se gândea unde să îi dea întâlnire, Christa îi spuse la fel de definitiv:

— Sunt în barul de jos. Vă aştept.

Şi închise, lăsându-l pe Charles cu gura căscată. Zâmbi totuşi. Impetuozitatea femeii îl distra. Coborî.

Biroul lui Martin Eastwood era groaznic de intimidant. Avea o secretară cu faţă de buldog pe care nimeni din institut n-o văzuse vreodată surâzând măcar. Werner Fisher apăru în uşă şi o privi întrebător. Aceasta îi făcu semn cu capul, privind peste ochelari, că şeful cel mare îl aştepta. Intră. Era o distanţă de cel puţin cincisprezece metri între uşă şi biroul şefului, iar cele două fotolii Chesterfield şi canapeaua din aceeaşi gamă se aflau şi ele la vreo cinci metri. Şi erau mult mai joase decât masa. Când cineva se aşeza pe ele părea o scenă din Dictatorul lui Chaplin. Lui Eastwood îi plăcea să arate cine era stăpânul. Maximum pe care îl puteai obţine, şi asta doar dacă erai directorul CIA sau NSA, sau vicepreşedintele, era să se aşeze pe unul dintre fotolii faţă în faţă cu tine. Niciun angajat nu avusese vreodată acest privilegiu. În afara lui Werner în perioada în care Martin îl curta asiduu şi când, ca să îl aibă, îi promisese marea cu sarea.

Institutul de studii comportamentale era o instituţie secretă de care ştiau câţiva oameni în lume. Acesta fusese fondat pentru a studia şi experimenta comportamentul omenesc în situaţii limită şi de a găsi metode noi şi complexe în scopul de a păstra populaţia într-o dependenţă cât mai definitivă în raport cu statul. Aşa se considerau entităţile care l-au fondat – Statul. De aici plecau cele mai trăsnite idei despre cum se poate ocupa mintea individului redus la stadiul de consumator perpetuu al obsesiilor care i se dădeau pe tavă. Aici se inventau cele mai crunte dependenţe şi se construiau strategiile de fragmentare a societăţii. Pe scurt, institutul se ocupa cu dezvoltarea continuă de mijloace originale de a spăla creierele populaţiei şi de a le frânge indivizilor orice urmă de voinţă sau de gândire independentă. În rarele cazuri când aceasta nu reuşea, se trecea la planul de rezervă, şi anume izolarea subiecţilor de cei pe care i-ar putea influenţa. Şi asta prin orice mijloace. De la decredibilizare totală până la înscenări dintre cele mai ordinare şi, dacă era nevoie, chiar la asasinat. Acesta era totuşi ultimul resort. De obicei, oamenii care gândeau singuri, din ce în ce mai rari, reacţionau perfect la primul prag de persuasiune, mituirea. Cu sinecuri sau, de-a dreptul, cu bani.

— Mi-ai promis ceva, lătră Eastwood la omul care stătea umil în faţa lui.

— Mă pot apropia? întrebă Werner.

Şeful îi dădu permisiunea. Cu zâmbetul lăţit pe faţă, ajunse dintr-o săritură lângă birou şi îi întinse şefului dosarul. Acesta îl luă neîncrezător, îl deschise şi îl