Prin urmare: nici egalitate în muncă, jertfă şi luptă la crearea statului şi nici egalitate de răspundere pentru viitorul lui. Egalitate? După o veche maximă, egalitate înseamnă a trata inegal lucrurile inegale. Pe ca bază cer jidanii tratament egal, drepturi politice egale cu ale românilor?

  3. Democraţia este incapabilă de continuitate în efort.

  Pentru că împărţită în partide care guvernează, câte un an, doi sau trei, este incapabilă de a concepe şi realiza un plan de lungă durată. Un partid anulează planurile şi eforturile celuilalt. Ce s-a conceput şi clădit de unul azi, se dărâmă în ziua următore de altul.

  Într-o ţară în care este nevoie de construcţie, al cărei moment istoric este însăşi construcţia, acest dezavantaj al democraţiei este o primejdie. Ca într-o gospodărie în care s-ar schimba în fiecare an stăpânii, venind fiecare cu alte planuri, stricând ce au făcut unii şi apucându-se de alte lucruri care şi ele să fie stricate de cei ce vor veni mâine.

  4. Democraţia pune în imposibilitate pe omul politic de a-şi face datoria către neam.

  Omul politic de cea mai mare bunăvoinţă devine în democraţie sclavul partizanilor săi, întrucât, ori le satisface poftele personale, ori aceştia îi distrug gruparea. Omul politic trăieşte sub tirania şi permanenta ameninţare a agentului electoral.

  El e pus în situaţia de a alege: ori desfiinţarea muncii sale de o viaţă, ori satisfacerea partizanilor. Şi atunci omul politic le satisface poftele. Dar nu din buzunarul său, ci din buzunarul ţării. Crează posturi, funcţii, misiuni, comisiuni, sinecure, toate puse în sarcina bugetului ţării, care apasă tot mai mult pe spinarea, din ce în ce mai istovită, a poporului.

  5. Democraţia este incapabilă de autoritate. Pentru că îi lipseşte puterea sancţiunii. Un partid nu ia măsuri în contra partizanilor lui, trăind din afaceri scandaloase de milioane, din hoţie şi pradă, de frică să nu-i piardă. Nici împotriva adversarilor, de frica acestora să nu-i demaşte propriile afaceri şi incorectitudini.

  6. Democraţia este în slujba marii finanţe. Din cauza sistemului costisitor şi a concurenţei dintre diferite grupări, democraţia cere să fie alimentată cu bani mulţi. Ca o consecinţă firească ajunge sluga marii finanţe internaţionale jidăneşti care o subjugă, plătind-o.

  În modul acesta soarta unui neam este dată pe mâna unei caste de bancheri.

  ELECŢIUNE, SELECŢIUNE ŞI EREDITATE.

  Poporul nu se conduce după voinţa lui: democraţia. Nici după voinţa unei persoane: dictatura. Ci după legi. Nu e vorba de legile făcute de oameni.

  Sunt norme, legi naturale de viaţă şi norme, legi naturale de moarte. Legile vieţii şi legile morţii. O naţiune merge la viaţă sau la moarte după cum respectă pe una sau pe alta din aceste legi.

  Rămâne un lucru de stabilit. Cine, din mijlocul unei naţiuni, poate înţelege sau intui aceste norme? Poporul? Mulţimea? Cred că i se cere prea mult. Mulţime nu înţelege nici alte legi mai mărunte. Nu numai că nu le poate prinde ea din văzduh, dar trebuie să i se explice multă vreme, să i se repete în mod insistent, să fie chiar pedepsită, pentru a le putea înţelege.

  Iată câteva legi imediat necesare vieţii ei, pe care le înţelege cu greu: că în caz de boală infecţioasă, trebuie izolarea bolnavului şi dezinfecţie generală; că în casă e nevoie să intre soarele, deci trebuie ferestre mari; că vitele, dacă sunt îngrijite şi hrănite mai bine, dau mai mult pentru hrana omului etc.

  Dacă mulţimea nu poate înţelege sau înţelege cu greu câteva legi imediat necesare vieţii ei, cum îşi poate imagina cineva că mulţimea, care în democraţie trebuie să se conducă pe ea, va putea înţelege cele mai dificile legi naturale, va putea intui cele mai fine şi mai imperceptibile norme de conducere omenească, norme care o depăşesc pe ea, viaţa ei, necesităţile vieţii ei, care nu i se aplică direct ei, ci care se aplică unei entităţi superioare ei: naţiunea?

  Dacă pentru a face cineva pâine trebuie să fie specializat, dacă pentru a face ghete, pentru a face pluguri, pentru a face agricultură, pentru a conduce un tramvai, trebuie specializare; pentru cea mai grea conducere, aceea a unei naţiuni, nu trebuie o specializare? Nu trebuiesc anumite însuşiri?

  Concluzia: un popor nu se conduce prin el însuşi, ci prin elita lui. Adică prin acea categorie de oameni născuţi din sânul său cu anumite aptitudini şi specialităţi.

  După cum albinele îşi cresc „regina”, tot astfel un popor trebuie să-şi crească elita lui.

  La fel mulţimea, în nevoile ei, apelează la elita ei, la înţelepţii satului.

  Cine alege această elită? Mulţimea?

  Pentru orice „idei” sau pentru orice candidat la guvernare, se pot capta oameni. Se pot câştiga voturi. De aceea, nu depinde de înţelegerea de către popor a acelor „idei”, „legi” sau „oameni”, ci de cu totul altceva: de măiestria oamenilor în a capta bunăvoinţa mulţimii.

  Mulţimea e cea mai capricioasă şi cea mai nestabilă în păreri. De la război încoace aceeaşi mulţime a fost rând pe rând: averescană, liberală, naţionalistă, naţional-ţărănistă, iorghistă etc. Ridicând în slavă pe fiecare, ca după un an să-l scuipe, recunoscându-şi prin aceasta propria greşeală, rătăcire şi incapacitate. Criteriul ei de alegere este: „Să mai încercăm şi pe alţii”. Deci alegerea se face nu după studiere şi cunoaştere, ci la noroc şi la întâmplare.

  Două idei contrarii. Una cuprinde adevărul şi cealaltă minciuna. Se caută adevărul. Adevărul nu poate fi decât unul. Se pune la vot. Una întruneşte 10.000 de voturi, alta 10.050. Este oare posibil ca 50 de voturi în plus sau în minus să determine adevărul sau să-l nege? Adevărul nu depinde nici de majoritate, nici de minoritate, el îşi are legile sale şi triumfă, după cum s-a văzut, împotriva tuturor majorităţilor, chiar zdrobitoare.

  Găsirea adevărului nu poate fi încredinţată majorităţilor, după cum în geometrie teoria lui Pitagora nu are a fi pusă la votul mulţimii, pentru ca aceasta să-i hotărască adevărul sau să i-l nege. Şi după cum chimistul, care voieşte să obţină