care voiau să-l înfunde. Nu ține! Dovezi, fapte palpabile, martori nepărtinitori! Și respingea acuzația și îl achita pe inculpat, care nici el nu părea să fie o lumină, se uita posomorît la judecător și avea aerul că nu crede că verdictul acestuia va fi respectat și i se va da drumul să plece acasă; știa el ce știa! Și dimpotrivă, condamnase un colectivist care furase porumb de pe cîmp și îl apăra un șmecher de avocat cu Scînteia în buzunar, pe care cînd luase cuvîntul în apărare o tot agita, spunînd nu știu ce baliverne că are acolo dovada nevinovăției clientului său. Ce dovadă? Că, răspunsese pișicherul, în actul de acuzare se spune că furtul a avut loc pe data de șapte octombrie, or iată ce scrie în Scînteia pe data de întîi, aceeași lună, deci cu șapte zile înainte de comiterea infracțiunii în regiunea… (adică regiunea în care locuia inculpatul) strînsul recoltei de porumb s-a încheiat pe toată suprafața însămînțată, în toate satele și comunele. „Cum putuse, onorată instanță, să fure clientul meu porumb de pe cîmp, argumentase avocatul triumfător, cînd practic demult se încheiase strîngerea lui?” Și depusese foarte mîndru proba la dosar, Scînteia… „Să vă spun eu cum, îi replicase judecătorul, cu căruța îl furase, cum declară paznicii care l-au prins și cum stă mărturie la sfatul popular chiar căruța încărcată. Sper că n-o să cereți să fie adusă aici căruța asta!” Uneori trebuia să condamne un om pentru o sticlă de bere sustrasă. Ce putea face? În orice caz nu-l condamna ca pe Jean Valjean la ocnă, îi dădea trei săptămîni, fiindcă se mai uita și la om, nu totdeauna înfățișarea cuiva e irelevantă… Un unic caz senzațional îi picase în relativ scurta lui carieră de judecător, dar cuvîntul senzațional nu e cel potrivit, fiindcă ar fi trebuit ca acest caz să producă acea senzație, să fie adică adus sub toate aspectele la cunoștința publicului, ca să-și merite numele. Or, nu se întîmplase nimic! Victima rămăsese și victimă și anonimă fiindcă, dacă n-ar fi rămas anonimă, n-ar mai fi fost victimă. Adică nu, apăruse o notiță în ziarul regional, dar ce notiță!… Cu asta însă se terminase și cariera sa de judecător…

Felul cum se practică o profesiune nu constituie un secret desăvîrșit, auzise și el de intervenții brutale în mersul justiției, dar nu crezuse. Se spun tot felul de lucruri și despre medici, cum își omoară pacienții cu nepăsare, fiindcă bolnavul n-a știut ce să facă să fie bine îngrijit. Asta înseamnă că sînt și adevărate aceste istorii? Sau dacă se găsește un medic venal care nu-ți face la timp injecția salvatoare, asta înseamnă că trebuie să aruncăm blamul pe tot corpul medical? Un locotenent de miliție a descoperit într-o uzină incredibile matrapazlîcuri, le-a prins firul, a luat declarații zdrobitoare, a împins ancheta pînă în pînzele albe și a trimis dosarul tribunalului. Nu trece mult și e chemat în acea clădire unde sînt strînse într-o mînă sigură toate firele puterii. Șeful care îl convocase avea pe birou dosarul la care el, locotenent de miliție, firește, cu avizul șefilor săi, maiori și colonei, lucrase mai bine de un an de zile ca să-l întocmească și să-l facă inatacabil. „Ascultă, mă, boule, îi spuse acest șef, ăsta e dosarul pe care l-ai întocmit tu?” „Da, ăsta e!” „Uite ce fac eu cu dosarul tău, mai zisese acel ștab și începuse să smulgă din el filă cu filă și să-l rupă astfel în bucăți, pînă nu mai rămăsese nimic din prețioasele lui mărturii autorizate, din capetele lui de acuzare minuțios dovedite. Și acum, încheiase marele ștab, o să ți se facă și ție un dosar…” Și i se făcuse, fusese trimis în judecată și condamnat… Cică ieșise după cîțiva ani din închisoare, dar cam sonat… Povestea mereu, prin restaurante, o chestie aiurită cu o uzină… „Basme populare, răspunsese judecătorul cînd i se povestise acest caz… Și eu lucrez în justiție, dar n-am auzit să dispară de la noi un dosar odată intrat… Sau să fie condamnat un ofițer de miliție pe baza unui dosar fabricat… Spune-mi judecătorii care s-au ocupat de acest caz și o să-ți dovedesc că nu există astfel de judecători fără conștiință.”

Ceea ce i se întîmplă însă lui însuși era atît de simplu, de clar și de brutal, încît scutură bine din cap ca să-și vie în fire. Îi pică pe rol un caz banal de prostituție. O femeie, de altfel măritată și mamă a trei copii, se dusese într-o noapte la miliție și declarase că fusese violată de doi indivizi care o prinseseră în acea noapte pe stradă, opriseră un taxi, o împinseseră cu sila în el și, deși ea țipase, nepăsător, șoferul întrebase de adresă, în timp ce unul din răpitori îi dădea douăzeci și cinci de lei bacșiș. O duseseră undeva într-un bloc și o violaseră. Răpitorii fură aduși la miliție, dar ei se mirară, n-o luase nimeni cu forța, petrecuseră împreună la restaurant, băuseră și ea fusese de acord să meargă cu ei. Dovadă chelnerul care îi servise toată seara și responsabilul care de altfel o cunoștea bine pe femeie, era o veche clientă dezmățată a restaurantului. Fu convocat șoferul, care se miră și el: cum, dar mergeau la braț, femeia era veselă, glumea cu ei… Chelnerul și responsabilul dădură și ei declarații scrise că nu fusese vorba de nici o răpire… Anchetatorul întocmi dosarul și îi dădu curs. Judecătorul însă nu avu timp să-l judece. Se pomeni cu un telefon în care o voce dură îl întrebă ce se aude cu cei doi răpitori? „Condamnați-i de urgență, dați-le pedepse grele, să-i mai stîrpim pe acești paraziți care se țin numai de chestii de-astea și nu vor să muncească”, rosti vocea imperios. „Da, răspunse judecătorul, numai că nu sînt vinovați, dimpotrivă, reclamanta poate fi învinuită de prostituție…” „Nu sînt vinovați?” îl întrerupse vocea sarcastic. „Nu, nu sînt!” „Să fie făcuți vinovați!” „Pe ce temei?” „Pentru dumneata, tovarășe judecător, parazitismul ar trebui încurajat?” „Nicidecum, dar