Lui Adamek i-ar putea veni ideea să implice și alte programatoare în problemă. Și nu în cele din urmă el putea să citească programele. Cine fusese în stare să își dea seama că primul ei program la NSA nu avea nicio legătură cu modelul Kampfmüller chiar știa să citească programe!

Nu, pe astea trebuia să le uite. Pe Adamek nu îl va duce de nas.

Dar ce putea să facă? Toate opțiunile erau epuizate. În mintea ei era un gol dezarmant. I se făcu de-a dreptul rău, se părea că nu va ajunge nici până la toaletă, când deodată realiză ce trebuia să facă. În acel moment starea de rău îi dispăru ca și cum nu ar fi avut-o niciodată.

Dacă nu putea manipula programele de valorificare, trebuia să manipuleze datele.

Dacă Otto nu ar fi cumpărat niciodată o scară pentru pod, atunci programul nu l-ar mai găsi.

Și unica dovadă că el cumpărase scara respectivă era un singur rând din tabela CHELTUIELI. BANCĂ.

De fapt, nu era chiar unica dovadă. În principiu și o manipulare a datelor putea fi descoperită, dar foarte, foarte greu. Trebuiau verificate toate bonurile de casă, facturile etc., pe care cei mai mulți oameni le aruncă, un fel de inventar al întregii populații practic irealizabil.

Asta însemna că, atunci când se va descoperi că datele au fost modificate, va fi imposibil să se afle ce se aflase inițial în câmpul respectiv. De fapt, Helene nu știa în ce mod au fost memorate datele, dar știa sigur că una dintre caracteristicile de bază ale computerelor era că datele memorate puteau fi modificate ulterior. Întreg principiul de funcționare al acestor mașini se baza logic pe asta.

Exista vreo problemă? În trei buncăre bine securizate din afara Weimarului – cel puțin așa se spunea – se aflau la fel de multe depozite de date ca în marea hală de aici și în fiecare noapte toate datele erau copiate în două dintre aceste buncăre, iar la sfârșit de săptămână în cel de al treilea. Asta însemna că dacă se întâmpla ceva, se putea recurge la datele din ziua precedentă, din urmă cu două zile ori din ultimul sfârșit de săptămână.

Teoretic, ea ar fi putut modifica și datele din aceste buncăre, deși nu știa să ajungă la ele. Dar nu era necesar: după cel mult o săptămână informațiile privitoare la cine cumpărase scări pentru pod sau toalete de camping se potriveau peste tot.

Helene apucă notesul. Cel mai bine era să înceapă imediat.

•••

Lettke listă primul link, un număr lung de un cot. Îl copie cu grijă, apoi iniție o altă operațiune, apelă programul de căutare de pe Elektropost și introduse numărul. Se putea face cu siguranță mai elegant, dar el nu știa cum și pe moment nu risca.

Corespondența data din octombrie 1937, iar adresa expeditorului era vera:schneider::university:new-york:usa, iar destinatarul era chiar acea Gertrud Kuhl, despre care Lettke tocmai aflase că era cea mai bună prietenă a ei.

Vera Schneider scria:

Dragă Gertrud,

Am din nou acces la Electropost! Și trebuie să testez dacă mesajul chiar ajunge la tine prin Rețeaua internațională.

Acum am o odăiță, cu facilități de gătit proprii și cu frigider, iar pentru spălat există spălătorii la orice colț de stradă. Cursurile au început bine, toți sunt foarte prietenoși, americanii sunt de fapt foarte deschiși și politicoși, intri ușor în vorbă cu ei, sunt săritori chiar dacă nu îi cunoști.

Și engleza mea se îmbunătățește din zi în zi și nu sunt aici singura străină, mai sunt francezi, norvegieni, italieni și câțiva asiatici, despre care încă nu știu de unde au venit. Mai greu îmi este să mă obișnuiesc cu unitățile lor de măsură, de care te lovești mereu. Temperatura este măsurată în grade Fahrenheit, cea mai bizară scală care există. Pentru lichide se folosește galonul sau uncia, între care se pare că nu ar exista un raport logic. Distanțele sunt în mile, ce pare a avea un sens într-o țară atât de mare, ca să nu te sperie cifrele, dar distanțele mai mici sunt în picioare – of, este o brambureală. La drept vorbind trebuie să te bucuri de faptul că și în America ziua are 24 de ore, iar ora are 60 de minute!

Cu asta va trebui să termin. Mai multe după ce îmi vei răspunde pe aceeași cale, iar eu voi avea dovada că funcționează și că merită să scriem.

Cu drag, a ta Vera.

Eugen Lettke fu cuprins de plăcuta senzație a succesului. Deci a găsit-o! Lumea s-a dovedit a nu fi suficient de mare pentru a se sustrage năvodului întins de el!

Deci ea plecase în Statele Unite la studii. Nu știuse asta. Acum știa: Vera Schneider câștigase o bursă pe care ambasada americană la Berlin o acorda anual până la izbucnirea războiului. Solicitanții trebuiau să prezinte o compunere în limba engleză pe o temă dată privitoare la SUA. Vera Schneider scrisese cea mai bună lucrare despre tinerețea lui George Washington și plecase în SUA pentru a studia istoria Americii.

Un an. Întrebarea era de ce nu se întorsese în 1938.

•••

Modificarea datelor privitoare la cumpărături s-a dovedit a nu fi chiar atât de simplă.

Prima problemă a fost că Helene nu avea competența necesară modificării datelor referitoare la plăți. Aceasta era permisă doar sistemului bancar. Și desigur șefului serviciului tehnic care administra computerele și depozitele de date, care putea face orice era posibil din punct de vedere tehnic. Desigur că el putea să modifice și tabelele bancare, dar se ferea să o facă. Tehnicienii nu aveau nici cea mai mică idee despre date, de importanța și de prelucrarea lor. Ei se pricepeau doar să mențină aparatura în funcțiune.

Ca programatoare, Helene avea o parolă, care îi dădea