moment dat, fraţii au ajuns la un râu care era  prea adânc pentru a putea fi trecut cu piciorul şi prea periculos  pentru a fi trecut înot. Cu toate acestea, cei trei fraţi erau iniţiaţi în artele magiei, aşa că îşi fluturară pur şi simplu baghetele şi creară un pod peste apa învolburată. Ajunseră la  jumătatea lui, când în cale le apăru o siluetă cu glugă."

— „Şi moartea le vorbi..."

— Poftim? interveni Harry. Le vorbi moartea!

— E un basm, Harry!

— Da, scuze. Zi mai departe.

— „Şi moartea le vorbi. Era supărată că fusese vitregită de trei noi victime, fiindcă, de obicei, călătorii se înecau în râu. Dar  moartea fu şireată. Se prefăcu şi îi felicită pe cei trei frati pentru vraja pe care o făcuseră şi le spuse că fiecare dintre ei câştigase un premiu pentru că fusese destul de isteţ încât să scape cu viaţă.

Aşadar, fratele cel mare, care era mereu gata de luptă,  ceru cea mai puternică baghetă dintre toate câte existaseră  până atunci, o baghetă care să câştige mereu dueluri pentru stăpânul său, o baghetă demnă de un vrăjitor care biruise moartea! Aşadar, moartea traversă spre un soc de pe malul  râului, făuri o baghetă dintr-o ramură a acestuia şi i-o dădu fratelui celui mare.

Apoi, fratele mijlociu, care era un bărbat arogant, decise să  umilească şi mai mult moartea şi ceru puterea de a-i aduce pe alţi înapoi din morţi. Aşa că moartea ridică o piatră de pe malul  râului şi i-o dădu fratelui mijlociu, spunându-i că piatra avea  puterea de a aduce oamenii din morţi. În cele din urmă,  moartea îl întrebă şi pe mezin ce îşi dorea. Fratele cel mic era  cel mai modest şi, de asemenea, cel mai înţelept dintre ei, şi nu  avu încredere în moarte. Aşa că ceru ceva care să îi permită să  plece de acolo fără ca ea să-l poată urma. Şi Moartea îi dădu,  reticentă, Propria sa Pelerină Invizibilă."

— Moartea are o Pelerină Invizibilă? o întrerupse Harry din  nou.

— Ca să poată veni pe nesimţite, spuse Ron. Câteodată, se plic- tiseşte să tot fugă după oameni, fluturând din mâini şi  ţipând ca din gură de şarpe... iartă-mă, Hermione.

— „Apoi, moartea s-adatlao parte şi i-a lăsat pe cei trei fraţi să îşi continue drumul şi aşa şi făcură, vorbind între ei şi  minunându-se de aventura prin care tocmai trecuseră şi  admirând darurile primite de la moarte. Până la urmă, fraţii  porniră fiecare pe drumul lui. Primul frate călători încă o săptămână sau mai mult; ajunse într-un sat îndepărtat şi căută  un vrăjitor cu care să se certe. Fireşte, având ca armă Bagheta  din Soc, nu putu decât să câştige duelul care se iscă. Lăsânduşi adversarul fără suflare la pământ, fratele cel mare se duse apoi la un han, unde începu să se laude cât îl ţinea gura cu bagheta pe care o primise de la moarte şi cum ea îl făcea  invincibil. Chiar în seara aceea, un alt vrăjitor se strecură în  camera fratelui celui mare, în timp ce acesta zăcea pe pat,  burduşit cu vin. Hoţul luă bagheta şi, pentru orice eventualitate, îi tăie gâtul fratelui mare. Astfel, moartea îl luă de partea ei pe fratele cel mare. Între timp, fratele mijlociu se dusese la el acasă, unde locuia singur. Acolo, luă piatra care avea puterea de a aduce morţii înapoi şi o întoarse de trei ori în  mână. Spre uimirea şi bucuria lui, silueta unei fete pe care sperase cândva să o ia de soţie, dar ea murise înainte de vreme,  apăru chiar în clipa aceea în faţa lui. Cu toate acestea, fata era  tristă şi rece, departe, de parcă un văl invizibil i-ar fi separat.

Deşi se întorsese în lumea celor vii, locul ei nus era, de fapt,  acolo şi suferea. Până la urmă, fratele mijlociu, înnebunit de dorinţa imposibilă de a fi cu ea, se sinucise pentru a fi cu adevărat alături de cea pe care o iubea. Astfel, moartea îl luă lângă ea şi pe fratele mijlociu. Însă, cu toate că îl căută ani în  şir pe fratele cel mic, nu reuşi niciodată să îl găsească. Doar  atunci când ajunse la o vârstă înaintată, mezinul îşi dădu până  la urmă jos Pelerina Invizibilă şi i-o dădu fiului său. Şi atunci,  întâmpină moartea ca pe un vechi prieten, plecă de bunăvoie cu ea şi amândoi trecură hotarul vieţii ca egali."

Hermione închise cartea. Trecură câteva clipe până ce Xenophilius să îşi dea seama că se oprise din citit. Atunci îşi  dezlipi privirea de la geam şi spuse:

— Ei bine, asta este.

— Poftim? făcu Hermione derutată.

— Acestea sunt Talismanele Morţii, spuse Xenophilius.

Luă o pană de pe o masă încărcată de lângă cotul lui şi trase o bucată de pergament dintre alte cărţi.

— Bagheta din Soc, zise el, şi desenă pe pergament o linie verticală. Piatra învierii, continuă şi adăugă un cerc în jurul  liniei. Pelerina Invizibilă, încheie el enumerarea, încadrând linia  şi cercul într-un triunghi şi formând simbolul care o intrigase într-atât pe Hermione. Acestea împreună, spuse el, sunt Talismanele Morţii.

— Dar în poveste nu apar nicăieri cuvintele „Talismanele Morţii", se auzi Hermione.

— Ei, sigur că nu, zise Xenophilius, enervant de îngâmfat.

Este o poveste pentru copii, menită să amuze, mai degrabă  decât să educe, însă aceia dintre noi care înţeleg aceste probleme recunosc că povestea străveche se referă la trei  obiecte - sau Talismane - care, unite, îl fac pe cel care le posedă  stăpânul morţii.

Se lăsă o clipă de tăcere, timp în care Xenophilius aruncă o privire pe fereastră. Soarele coborâse deja.

— Luna trebuie să fi pescuit deja destule plimpii, spuse el  încet.

— Când spuneţi „stăpânul morţii"... zise Ron.

— Stăpân, întări Xenophilius, fluturând din mână.

Învingător. Biruitor. Depinde ce preferi.

— Dar atunci... vreţi să spuneţi că... şopti Hermione abia  auzit şi Harry îşi dădu seama că încerca să îndepărteze orice urmă de scepticism din tonul vocii ei, că dumneavoastră credeţi  că obiectele acestea - Talismanele - chiar există? Xenophilius ridică din nou din sprâncene.

— Păi, sigur că da.

— Dar - continuă Hermione şi Harry văzu că de-abia se