Clover ţipa şi se ferea cu mâinile întinse de fiecare dată când păsările începeau să fluture din aripi pe lângă ea.

— Parcă eşti prinţesa de varză acră cu oala de noapte plină în mână, a spus Susan.

Copiii au chicotit.

Seara, după ce le-au citit o poveste şi i-au învelit cu grijă în pat, Susan şi Clover s-au apucat să descifreze mesajul, deşi mai mult stăteau de vorbă. Lui Susan i se părea că fiica sa era sincer interesată şi dorea să afle mai multe despre Ollie, Bertie şi rolul ei în Asociaţie. În cele două seri, au stat până târziu, au băut ceai şi au ronţăit biscuiţi digestivi. La sfârşitul săptămânii, nu ajunseseră mai departe decât în prima zi. Însă pentru prima dată în atâţia ani Susan reuşise cu adevărat să stea de vorbă cu Clover ca de la mamă la fiică. Cu toate că nu descifrase codul, Susan s-a bucurat de orele petrecute alături de Clover şi de nepoţi.

— Mamă, ce-ai zice să angajezi un criptanalist? a întrebat-o Clover în timp ce punea bagajele în maşină.

Susan părea nedumerită.

— Un spărgător de coduri, a lămurit-o Clover, punând copiilor centurile în scaunele din maşină. Un expert poate să-i dea de capăt folosind şi celelalte scrisori. Bineînţeles, a urmat ea venind lângă Susan, o să am grijă să fie un contract de confidenţialitate.

— Mă mai gândesc, a spus Susan.

Clover a dat din cap mulţumită de răspuns.

— Mi-a făcut mare plăcere să stăm de vorbă.

Fiica ei a zâmbit.

— Şi mie, a spus ea, apoi s-a urcat la volan şi a pornit maşina.

Susan le-a trimis bezele copiilor până au dispărut din vedere. S-a întors în casă. Înăuntru era o linişte asurzitoare. Rămasă singură, starea de nelinişte i-a revenit, de parcă intrase într-o cameră hiperbarică. Epuizată, a adormit în fotoliu.

Capitolul 59 EPPING, ANGLIA

Susan s-a trezit cu spatele înţepenit, ca şi cum şira spinării îi fusese înlocuită de o tijă de oţel. A luat nişte aspirină şi s-a întins, încercând să-şi pună în mişcare articulaţiile artritice. Abia putea să atingă genunchii cu mâna, degetele de la picioare nici atât, aşa că a jurat să nu mai doarmă vreodată în fotoliu.

Când durerea a devenit suportabilă, s-a dus la hulubărie. Pentru că întârziase cu masa de dimineaţă, aproape toţi porumbeii se foiau în jurul tăvii de grăunţe. Din obişnuinţă, a bătut în butoi cu o lingură de lemn, apoi le-a dat să mănânce. I-a urmărit cum ciugulesc şi se mişcă ţanţoşi de colo-colo. Se auzeau ghearele zgâriind podeaua de placaj. Gânguritul lor şi mirosul familiar dinăuntru o calmau. Starea de linişte s-a risipit însă repede când s-a întors cu gândul la codul de nepătruns din mesaj – un duh al trecutului, închis în cutie ca un djinn. Clover poate are dreptate. Ar trebui să angajez un criptolog.

În timp ce le umplea porumbeilor vasul cu apă, a auzit zgomot de motor. Păsările au început să se agite. Maşina s-a apropiat, apoi s-a oprit. S-a îndreptat de spate, strâmbându-se de durere. O uşă de maşină s-a deschis cu un scârţâit, apoi s-a închis cu zgomot. Când a ieşit afară din hulubărie, a zărit o maşină albastră parcată. Şi un bărbat în vârstă care se uita la casă. Uşa cu arc a pocnit în urma ei.

— Salut! a strigat Susan.

Bărbatul s-a întors.

Susan a mijit ochii, regretând că şi-a lăsat ochelarii în casă.

— Pot să vă ajut cu ceva?

El şi-a dres glasul.

— Susan...

Glasul lui a făcut-o să tresară. A înţepenit, convinsă că o lăsau şi urechile, nu doar genunchii.

Bărbatul a venit spre ea. Picioarele ei au rămas înlemnite, de parcă prinsese rădăcini.

Pe măsură ce se apropia, chipul lui se vedea tot mai clar. Pe frunte şi obraji i se zăreau cute adânci. I-a recunoscut însă gropiţa din bărbie. Ochii de culoarea mierii îşi pierduseră strălucirea. Părul castaniu şi ondulat de odinioară încărunţise şi se rărise.

— Ollie?

El a dat încet din cap că da.

— Oh, Dumnezeule!

A privit-o în ochi.

Susan a rămas fără suflu. Eşti în viaţă! O parte din ea voia să-l îmbrăţişeze. Să-l strângă la piept. Şocul de a-l revedea a stârnit în ea un taifun de emoţii amestecate. Gândurile i se învălmăşeau în minte. De ce nu te-ai întors la mine? Unde ai fost? Ce s-a întâmplat? Stătea cu ochii aţintiţi asupra lui, fără să poată scoate un cuvânt.

El a întins încet mâna.

Susan s-a dat un pas înapoi, plină de îndoială. Inima îi bătea nebuneşte. Tu eşti, cu-adevărat?

Ollie şi-a lăsat braţul jos şi a rămas nemişcat.

Ai scăpat cu viaţă, dar nu te-ai deranjat să mă cauţi, şi-a spus Susan în gând. Umerii i-au căzut brusc. Bucuria i s-a stins.

— Pot să intru? a întrebat el.

Susan a şovăit. Unde îţi sunt promisiunile, s-au pierdut după război? Tu n-ai simţit la fel ca mine? Şi-a spus că amintirile ei dragi, care se născuseră sub ameninţarea bombelor, fuseseră doar nişte false visuri. Minciuni. Bucuria sa imensă a pierit sub avalanşa părerilor de rău. Îi venea să plângă. Şi totuşi, oricât de dureros ar fi fost adevărul, trebuia să ştie ce se întâmplase. Fii tare ca oul. A respirat adânc, încercând să-şi adune curajul, apoi l-a condus în casă.

Câteva minute mai târziu s-au aşezat la masa din bucătărie, cu ceainicul din care ieşeau aburi între ei. Lui Susan îi tremura mâna în timp ce îi punea lui Ollie lapte şi zahăr în ceaşcă.

— Mulţumesc, a spus el, apoi a sorbit o gură de ceai şi a lăsat ceaşca pe masă. Nu te-ai schimbat.

Aşezată la celălalt capăt al mesei, Susan