ARTICOLUL 14. Vor sprijini Rusia Sovietică în lupta împotriva contrarevoluţiei.

ARTICOLUL 16. Deciziile congreselor Comintemului şi cele ale Comitetului său Executiv sunt obligatorii pentru toate partidele membre.”

În momentul încheierii Congresului, căderea Varşoviei şi crearea unei republici sovietice în Polonia păreau mai aproape ca oricând. Trupele poloneze, inferioare numeric, ajunseseră să se retragă într-un ritm de cincisprezece kilometri pe zi. La 28 iulie, Armata Roşie ocupa Bialystok, primul oraş cu populaţie pur poloneză, iar două zile mai târziu autointitulatul Comitet Revoluţionar Polonez anunţa „punerea bazelor viitoarei Republici Sovietice Socialiste Poloneze”, prin naţionalizarea fabricilor, a proprietăţilor agricole şi a pădurilor.

Armata Roşie înainta în Polonia pe două fronturi: în nord, corpul principal, condus de Tuhacevski, în sud trupele lui Egorov, avându-l drept comisar politic pe Stalin. Polonezii nu au primit niciun sprijin din partea aliaţilor occidentali, fiindcă docherii englezi refuzau încărcarea materialelor, iar Germania blocase tranzitul tuturor echipamentelor militare destinate Poloniei. Francezii au trimis la Varşovia un corp de consilieri militari, ale căror propuneri de strategie defensivă au fost respinse de polonezi, care mizau pe declanşarea la momentul potrivit a unei acţiuni contraofensive.

Cauza exactă a surprinzătoarei înfrângeri suferite de Armata Roşie a rămas până astăzi nelămurită. Troţki avea să îl acuze ulterior pe Stalin că nu respectase ordinele, care cereau trupelor de pe frontul sudic să facă joncţiunea cu armata lui Tuhacevski. Responsabilitatea eşecului pare să fi aparţinut totuşi lui Lenin, care, încrezător în victorie, hotărâse că Armata Roşie trebuia să urmărească obiective geopolitice mai ambiţioase. Tuhacevski, acţionând după cât se pare la ordinul direct al Moscovei, a retras o parte considerabilă din trupele care asediau Varşovia, pentru a le dirija asupra Coridorului Polonez. Obiectivul era ocuparea Coridorului şi reunirea în acest mod a Prusiei Orientale cu Germania propriu-zisă, pentru a câştiga sprijinul naţionaliştilor germani. Dacă Stalin nu a făcut joncţiunea cu armata lui Tuhacevski în nord, explicaţia trebuie căutată nu în nerespectarea ordinelor, ci în faptul că misiunea iniţială a frontului sudic era invadarea Ungariei şi a Cehoslovaciei şi transformarea lor în republici sovietice.

Oricum ar sta lucrurile, desfăşurările din Polonia au avut ca rezultat apariţia unei breşe fatale în frontul sovieticilor, breşă pe care Pilsudski a exploatat-o în mod strălucit. Polonezii au lansat o contraofensivă surpriză în flancuri, lovind în spatele liniilor inamice şi forţându-i pe sovietici să se retragă. Un număr de divizii ale Armatei Roşii au trecut în Prusia Orientală, unde aveau să fie dezarmate şi internate în lagăre de prizonieri, în total, aproape 100.000 de ruşi s-au predat armatei poloneze. Moscova a fost nevoită să ceară încheierea armistiţiului, care a fost urmată de semnarea în martie 1921, la Riga, a unui tratat de pace. Prevederile Tratatului au stabilit un traseu al frontierei mult mai dezavantajos pentru Rusia Sovietică decât cel pe care îl oferise lordul Curzon.

Dezastrul din Polonia şi eşecul planurilor ambiţioase legate de Europa Occidentală au avut un efect profund demoralizant asupra lui Lenin, care ieşea învins din prima confruntare directă cu naţionalismul european. Aşa-zişii eliberatori ruşi nu întâmpinaseră doar rezistenţa „gărzilor albe poloneze”, ci pe aceea a întregii naţiuni poloneze. „Polonezii au văzut în soldaţii Armatei Roşii nişte inamici, nu fraţi sau eliberatori”, i se plângea Lenin unui comunist german.

Sentimentele, gândurile şi acţiunile lor nu erau sociale sau revoluţionare, ci naţionaliste, imperialiste. Revoluţia poloneză pe care o aşteptam nu s-a produs. Muncitorii şi ţăranii… s-au situat de partea duşmanului de clasă, i-au lăsat pe curajoşii soldaţi ai Armatei Roşii să moară de foame, i-au încolţit şi ucis.

Experienţa poloneză l-a vindecat pe Lenin de iluzia că instigarea la ura de clasă, care se dovedise atât de eficientă în Rusia, putea înfrânge sentimentele naţionale oricând şi oriunde. În plus, ea l-a făcut pe liderul bolşevic să devină extrem de precaut în legătură cu implicarea Armatei Roşii dincolo de graniţele statului sovietic. Troţki îi mărturisea lui Ciang Kai-şek, care a vizitat Moscova în 1923 ca reprezentant al Kuomintangului (pe atunci aliat al comuniştilor), că Lenin ordonase în urma războiului cu Polonia ca trupele sovietice să nu mai fie niciodată folosite în lupta împotriva „imperialismului”, pentru a evita confruntarea directă cu forţele naţionaliste.

Imediat după încheierea celui de-al doilea congres al Cominternului, Comitetul Executiv a trecut la punerea în practică a rezoluţiilor acestuia, în Occident s-au repetat evenimentele care zdruncinaseră cu două decenii mai devreme unitatea social-democraţiei ruse. Rând pe rând, facţiunile radicale ale mişcărilor social-democrate s-au desprins de acestea, formând partide comuniste. Sciziunile au avut ca efect slăbirea tuturor partidelor socialiste europene.

Partidul Socialist Italian (PSI) a fost singura organizaţie socialistă europeană importantă care a participat la Congres. Majoritatea reprezentanţilor italieni, în frunte cu G. M. Serrati, au votat pentru adoptarea celor douăzeci şi una de condiţii şi s-au alăturat Cominternului. Restul membrilor delegaţiei italiene, deşi se opuseseră, au preferat să se supună, în interesul unităţii socialiste, în loc să părăsească partidul. Reformiştii nu au fost excluşi, aşa cum cerea Articolul 2, ci au rămas în partid, lucru pe care Lenin l-a considerat inacceptabil. Refuzul de a-i exclude a marcat declanşarea unei campanii de calomnii împotriva lui Serrati, cu susţinerea Cominternului. Campania a inclus acuzaţii de luare de mită, care – deşi absolut nefondate – au condus la excluderea lui din Comintern. Colaboratorii lui Serrati au sfârşit prin a se supune voinţei sovieticilor şi au părăsit PSI, înfiinţând Partidul Comunist Italian (PEI). În cadrul alegerilor parlamentare organizate la scurt timp după aceea, comuniştii italieni au obţinut zece la sută din voturile acordate taberei socialiste. Sciziunea a slăbit puternic stânga italiană, facilitând ascensiunea la putere a lui Mussolini în 1922.

Partidul Socialist Francez a votat în decembrie 1920, cu o majoritate de trei la unu, intrarea în Internaţionala Comunistă. Câştigătorii s-au constituit în Partidul Comunist, iar minoritatea învinsă a păstrat, ca şi în Italia, denumirea de Partid Socialist.

În Germania, elementele cele mai radicale erau concentrate în Partidul Social-Democrat Independent (USPD), adept al unei guvernări de tip sovietic. După îndelungi ezitări, USPD a votat, în octombrie 1920, acceptarea condiţiilor Cominternului şi aderarea la acesta. Socialiştii germani s-au împărţit