ușă în ușă, oferind bilețelele pe care le desena chiar el cu cerneală colorată pentru a le face mai atrăgătoare și mai convingătoare, fără să observe probabil că mulți nu cumpărau decît din recunoștință. iar majoritatea din milă. Dar, chiar și cumpărătorii cei mai generoși aveau posibilitatea de a cîștiga un purcel pentru douăzeci de bănuți și o văcuță pentru treizeci și doi, și această speranță îi entuziasma atît de mult, încît marți seara invadau curtea Petrei Cotes, așteptînd clipa în care un copil ales la întîmplare trăgea din pungă numărul cîștigător. Toate acestea nu întîrziară să ia aspectul unui bîlci săptămînal, căci de la lăsarea serii începeau să se instaleze în curte mese pentru mîncat fripturi și tarabe cu băuturi și, dintre cei pe care-i alegeau sorții, mulți sacrificau pe loc animalul cîștigat, cu condiția ca ceilalți să asigure muzica și rachiul, astfel că, fără să fi vrut, Aureliano Segundo se pomeni cîntînd din nou la acordeon și participînd la modeste întreceri de lăcomie. Aceste replici triste ale petrecerilor de altă dată i-au permis lui Aureliano Segundo să cumpănească el însuși cît de mult se răciseră înflăcărările sale, cît de mult secătuise ingeniozitatea lui de chefliu magistral. Nu mai era același om. Cele o sută douăzeci de kilograme cît ajunsese să cîntărească pe vremea cînd îl înfruntase Elefanta, se reduseseră la șaptezeci și opt, chipul lui de broască țestoasă, candidă și puhavă, devenise de iguană, și se simțea mereu în pragul plictiselii, al oboselii. Pentru Petra Cotes, însă nu a existat vreodată un bărbat mai bun, poate că lua drept dragoste mila pe care el i-o inspira și acel spirit de solidaritate pe care mizeria îl făcuse să se nască între ei. Patul lipsit de echipamentul lui încetă să mai fie un loc de desfrîu și se transformă într-un refugiu pentru confidențe. Scăpați de dublurile lor din oglinzile pe care le vînduseră la licitație ca să achiziționeze animale pe care să le scoată la loterie, și de damascurile și catifelele senzuale pe care le mîncase catîrul, zăboveau treji, noaptea tîrziu, cu nevinovăția unor bătrîni bunici fără somn, folosind pentru a-și face socotelile și pentru a împărți bănuții, timpul pe care-l iroseau odinioară irosindu-se pe ei înșiși. Uneori primul cîntat al cocoșilor îi surprindea făcînd și desfăcînd grămăjoarele de monede, luînd de ici pentru a completa dincolo, ca să poată face față exigențelor Fernandei cu una și ca să cumpere cu cealaltă ghete pentru Ursula Amaranta, iar pe cealaltă să i-o dea Santei Sofia de la Piedád, care nu mai avusese o rochie nouă din vremurile eroice, iar cu alta să comande sicriul în cazul cînd va muri Ursula, iar aceasta pentru cafeaua care se scumpea cu un bănuț livra la fiecare trei luni, iar aceea pentru zahărul care îndulcea din ce în ce mai puțin, iar aceasta pentru lemnele care mai erau încă ude după potop, iar cealaltă pentru hîrtie și cerneală colorată pentru biletele de loterie, iar cu ceea ce mai rămînea pentru a amortiza pierderea junincii din aprilie, de la care recuperaseră în chip miraculos pielea, pentru că începuse să dea semne de dalac în clipa cînd aproape toate numerele tombolei erau vîndute. Domnea atîta puritate în celebrarea acestor slujbe de mizerie, încît partea cea mai bună era destinată întotdeauna Fernandei, nu că ar fi făcut-o vreodată din remușcare, sau din caritate, ci pentru că bunăstarea ei îi interesa mai mult decît a lor. Ceea ce se întîmpla de fapt, deși nici unul nici celălalt nu-și dădea seama, era că amîndoi se gîndeau la Fernanda ca la o fiică pe care ar fi dorit s-o aibă, dar n-au avut-o, astfel încît o dată se resemnară chiar să mănînce timp de trei zile numai fiertură de porumb, pentru ca ea să-și poată cumpăra o față de masă de olandă. Totuși, oricît se omorau ei cu lucrul, oricîte acrobații încercau să facă cu banii și oricîte tertipuri încercau să născocească, îngerii lor păzitori picau de oboseală și se lăsau furați de somn, în timp ce ei tot adăugau și scădeau monedele în grămăjoare, străduindu-se să le ajungă măcar pentru traiul de toate zilele. În insomnia pe care le-o provocau socotelile acestea atît de încîlcite, se întrebau ce se va fi întîmplat în lume că animalele nu mai fătau cu aceeași frenezie ca înainte, pentru ce banii le alunecau printre degete, și pentru ce oamenii, care, cu puțină vreme în urmă cheltuiau teancuri de bancnote pe chefuri, considerau acum că dau și pielea de pe ei dacă plătesc doisprezece bănuți pe un bilet la tombola cu șase găini. Aureliano Segundo socotea în sine însuși că răul nu era în lume, ci într-un loc ascuns din inima misterioasă a Petrei Cotes, în care trebuie să se fi întîmplat ceva cît ținuse potopul, ceva care făcuse ca animalele să devină sterpe și banii alunecoși. Intrigat de această enigmă, scormoni atît de adînc în inima ei încît, căutîndu-și interesele întîlni dragostea, căci, tot căutînd să se facă iubit de ea, sfîrși prin a se îndrăgosti el. Petra Cotes, la rîndul ei, îl iubea tot mai mult pe măsură ce simțea crescînd afecțiunea lui și astfel, în toiul toamnei, ea se lăsă din nou cucerită de acea superstiție din tinerețe care spunea că sărăcia este una dintre slujitoarele dragostei. Amîndoi evocau atunci ca tot atîtea piedici petrecerile nebunești, bogăția prea învederată și destrăbălarea desfrînată, și regretau toți acei ani pe care-i irosiseră pînă să descopere paradisul singurătății împărtășite. Îndrăgostiți nebunește unul de celălalt după atîția ani de complicitate sterilă, se putură bucura de minunea de a se iubi atît la masă cît și în pat, și atinseră un astfel de grad de fericire, încît chiar atunci cînd deveniseră niște bătrîni istoviți, încă mai continuau să se zbenguie ca niște iepurași și să se ciondăne ca niște căței.

Randamentul tombolei nu se îmbunătăți deloc. La început, Aureliano Segundo își petrecea trei zile din săptămînă în vechiul său birou de crescător de vite, desenînd bilet după bilet, pictînd cu oarecare îndemînare o văcuță roșie, un purceluș