verde sau un grup de găinușe albastre, potrivit animalului scos la loterie, și mulînd cu caractere de tipar bine imitate numele cu care Petra Cotes socotise de bun augur să-și boteze întreprinderea: Tombolele Divinei Providențe. Dar cu timpul, începu să se simtă atît de obosit după ce desena aproape două mii de bilete pe săptămînă, încît comandă ștampile de cauciuc cu animale, cu numele și cu numerele, și de atunci munca lui se reduse la umezirea lor pe tampoane cu cerneluri diferite. În ultimii ani, le veni ideea de a înlocui numerele prin cimilituri, lozul fiind împărțit între aceia care găseau dezlegarea, însă sistemul acesta se dovedi atît de complicat și se pretă la atîtea contestații, încît au trebuit să renunțe la el chiar de la a doua încercare.

Aureliano Segundo era atît de ocupat în dorința de a consolida reputația tombolelor sale, încît abia că-i mai rămînea timp să-și vadă copiii. Fernanda o dădu pe Amaranta Ursula la o școală particulară care nu primea mai mult de șase elevi; se opuse însă ca Aureliano să frecventeze școala publică. Ea considera că a făcut deja o concesie prea mare acceptînd ca el să părăsească odaia. În afară de asta, în epoca aceea nu se primeau la școală decît copiii legitimi născuți din căsătorii catolice, iar în certificatul de naștere prins cu un ac de siguranță la scutec, cînd fusese adus în casă, Aureliano era declarat copil găsit. Astfel că a rămas închis în casă, încredințat supravegherii caritabile a Santei Sofia de la Piedád și alternativelor mintale ale Ursulei, descoperind universul restrîns al casei după explicațiile pe care i le furnizau bunicile. Era fin și subțiratic, de o curiozitate care-i făcea pe cei mari să-și iasă din țîțîni, însă, spre deosebire de privirea inchizitivă și deseori clarvăzătoare pe care o avea colonelul la vîrsta lui, a lui era șovăielnică și puțin distrată. În timp ce Amaranta Ursula era la grădiniță, el vîna rîme și schingiuia insectele din grădină. Dar, într-o bună zi, Fernanda îl surprinse în timp ce culegea scorpioni într-o cutie pentru a-i strecura sub salteaua Ursulei, și atunci îl închise în fosta odaie a lui Meme, unde-și amăgea ceasurile de singurătate studiind din nou planșele enciclopediei. Acolo dădu Ursula peste el, într-o după-amiază cînd orbecăia prin casă, stropind peste tot cu apă sfințită cu un mănunchi de urzici și, cu toate că-l mai întîlnise de multe ori, îl întrebă cine e.

— Sînt Aureliano Buendía, zise el.

— E adevărat, răspunse ea. Este timpul să începi să înveți aurăria.

Ursula începu din nou să-l confunde cu fiul ei, deoarece vîntul cald de după potop, care imprimase în creierul ei accese efemere de luciditate, încetase să mai bată. Ea nu-și mai redobîndi rațiunea. Cînd intra în camera ei, o găsea acolo pe Petronila Iguarán în crinolina ei incomodă și cu boleroul de perle țesute, pe care le punea pentru a merge în vizite de circumstanță, o găsea acolo pe Tranquilina Maria Miniata Alaxoque Buendía, bunica ei, făcîndu-și vînt cu o pană de păun în fotoliul ei de paralitică, și pe străbunicul ei Aureliano Arcadio Buendía, cu falsul lui dolman al gărzii viceregale, și pe Aureliano Iguarán, tatăl ei, care inventase o rugăciune pentru a stîrpi de vii și a face să cadă toți viermii vacilor, și pe timorata ei mamă, și pe vărul cu coadă de porc, și pe José Arcadio Buendía, și pe copiii ei morți, șezînd toți pe scaunele împinse la perete, de parcă nu era vorba de o vizită de familie, ci de un priveghi funebru. Ea întreținea o conversație limbută și colorată, comentînd fapte petrecute în locuri cu totul diferite, în epoci care nu coincideau, în așa fel încît atunci cînd Amaranta Ursula se întorcea de la școală, și cînd Aureliano se sătura de enciclopedie, o găseau șezînd pe pat, vorbind singură, pierdută într-un labirint de morți. „Arde!” strigă ea într-o zi, îngrozită, semănînd, pentru o clipă, panică în toată casa, dar ceea ce voia să vestească era aprinderea unui grajd la care asistase la vîrsta de patru ani. Ajunsese să amestece atît de mult trecutul cu actualitatea, încît cu ocazia celor două sau trei momente de luciditate pe care le avu înainte de a muri, nimeni n-ar fi putut spune cu deplină siguranță dacă vorbea despre ceea ce simțea atunci sau despre cele ce-și amintea. Treptat o văzură reducîndu-se, redevenind făt, mumificîndu-se de vie, în așa măsură încît în ultimele luni ai fi zis că este o prună uscată înotînd în cămașa de noapte, iar brațul ei mereu ridicat ajunsese să semene cu o labă de maimuță. Rămînea nemișcată cîteva zile fără întrerupere, și Santa Sofia de la Piedád trebuia să o scuture pentru a se convinge că încă mai era vie, și o lua pe genunchi pentru a o hrăni cu lingurițe de apă îndulcită cu zahăr. Avea aerul unei bătrîne nou născute. Amaranta Ursula și Aureliano o tîrau și o îmbrînceau prin odaie, o culcau pe altar pentru a constata că era cu puțin mai mare decît pruncul Isus, iar într-o după-amiază, o ascunseră într-un dulap din hambar, unde ar fi putut-o mînca șobolanii. La Duminica Floriilor, intrară în camera ei în timp ce Fernanda era la liturghie, și o transportară pe Ursula, ținînd-o de ceafă și de glezne.

— Biata noastră străbunică, zise Amaranta Ursula, iată că a murit de bătrînețe.

Spaima o făcu pe Ursula să sară în sus.

— Sînt vie! strigă ea.

— Vezi, reluă Amaranta Ursula reținîndu-și rîsul, nici nu mai răsuflă.

— Dar vorbesc, urlă Ursula.

— Nici nu mai vorbește, zise Aureliano. A murit ca un greieraș.

Ursula trebui atunci să se supună evidenței. „Doamne! exclamă ea în șoaptă. Deci așa este moartea”. Începu o rugăciune interminabilă, întretăiată, profundă, care se prelungi peste două zile, iar marți degeneră într-o amestecătură de rugăciuni către Dumnezeu și de sfaturi practice pentru ca furnicile roșii să nu dărîme casa, pentru ca niciodată candela din fața dagherotipului lui Remedios să nu fie lăsată să se stingă și pentru ca nici un