— Dar programe se pot face și în altă parte. Programatoarele bune sunt căutate pretutindeni. Întrebarea este: de ce ați rămas acolo?

Helene nu se gândise la asta până acum, recunoscu uimită. Ideea de a părăsi agenția și a pleca în altă parte i se părea însă ciudată. De ce ar face-o? Pentru a câștiga mai mulți bani? De ce să adune mai mulți bani?

— Cred că este vorba de părinții mei, spuse ea în cele din urmă. Sunt singurul copil pe care îl mai au… și ca să fiu cinstită, așa este mai comod.

Bastonul lui lovea solul umed în ritmul regulat al unei mașini de neoprit.

— Fratele dumneavoastră, nu-i așa? Și-a dat viața pentru patrie.

Ea ridică din umeri.

— Nu știu dacă acesta este cuvântul potrivit. Din câte îl cunoșteam eu, trebuiau să îl scape. Era surprinzător de dureros să își amintească dintr-odată de Armin. Adăugă: A căzut în primele zile ale războiului. Undeva în Polonia.

— Îmi pare rău, trebuie să fie o pierdere dureroasă.

— Încă nu pot să cred că nu se va întoarce niciodată.

Ludolf se opri, se sprijini cu toată greutatea în baston, privi în depărtare gânditor și spuse:

— Și tot ce poate să spună într-un asemenea caz un om din afară sunt vorbe goale, nu-i așa?

Helene ridică privirea surprinsă. Părea că el ar înțelege ce se petrecea în ea! Simți cum rezistența ei interioară față de el ceda, ceea ce o panica.

— Acolo, zise Ludolf și arătă cu mâna, chiar este pavilionul lui Goethe?

— Da. În urmă cu doi ani a fost avariat în timpul unui bombardament al aviației engleze, dar a fost restaurat, din câte știu eu.

— Mi-ar face plăcere să îl văd.

— Da, cu plăcere.

Îi tremura vocea ori i se părea? În timp ce se îndreptau către casa acoperită cu spaliere albe din lemn, panica o părăsi. Va rezista. Nimeni nu o va putea obliga să facă ceva.

În fața casei, Ludolf se opri, se întoarse și privi în jur, ca și cum ar fi vrut să cuprindă priveliștea pe care a avut-o și Goethe din acel loc.

— Așadar aici a scris el unele din cele mai importante opere ale sale, spuse acesta încruntat. Ifigenia în Taurida, Egmont…

Helene nu spuse nimic. Nu știa dacă era corect. Spre deosebire de Ruth, nu fusese interesată în mod special de Goethe, poate și pentru că în Weimar el era atât de popular.

Ocoliră casa. Era închisă. Pe ușă se afla un bilet cu un număr de telefon, la care se putea solicita ghid. Într-o vitrină ce părea nouă, de lângă ușă, era un text lung care descria cum Goethe a primit în dar casa, o cramă din secolul șaisprezece, de la ducele Karl August, a amenajat-o și la ideea grădinarilor peisagiști englezi modesta vale a râului Ilm a devenit parcul de astăzi.

Sub articol era numele autorului: Siegmund Gräf.

— Măi să fie! îi scăpă Helenei.

— Ce v-a surprins, dacă îmi este permis să vă întreb? se interesă Ludolf.

Ea arătă spre numele autorului articolului.

— Articolul este scris de unchiul meu.

Ludolf dădu aprobator din cap:

— Este foarte bine scris. De ce vă miră asta?

— Mereu am crezut că unchiul meu a căzut în dizgrație.

— În dizgrație?

Ea oftă.

— A fost internat câțiva ani la Dachau. Anterior, adică în timpul Republicii, publica jurnale de călătorie, a umblat în toată lumea. Pe urmă i s-a interzis să mai publice.

Ludolf ridică din sprâncene:

— Proveniți dintr-o familie interesantă.

Helene îi evită privirea, încercând să nu lase să se observe speranța că în urma poveștii acesteia și a altora, el își va pierde interesul pentru ea. Ha! Dacă el ar ști că ea are un iubit, un dezertor căutat!

Păcat că asta nu i-o putea spune pur și simplu.

— Ce înălțător este să ne aflăm aici, zise Ludolf. Aici, unde unul dintre cei mai importanți oameni a trăit și a creat. Aproape ai impresia că auzi ecoul vocii lui.

Ceea ce se auzea cu adevărat era vocea unui bărbat care râdea undeva în ceață. Dar cu certitudine nu era vocea lui Goethe.

— Unchiul dumneavoastră a redat asta foarte bine, continuă Ludolf. Goethe era un gigant, chiar și printre uriașii care au impus cultura germană. Cât de săracă ar fi lumea fără un Goethe, un Schiller, un Herder, fără un Beethoven, un Bach, un Mozart, fără un Dürer…? Și se poate continua tot așa. Niciun alt popor nu a făurit atâtea creații ca poporul german. Și totuși lumea ne privește de sus, de când în 1914 am fost ademeniți în războiul mondial – căruia între timp i se spune Primul Război Mondial – și tot ce Germania a dat lumii a fost uitat.

La aceste cuvinte Helene avu senzația că înfrunta un atac de paralizie asociat plictiselii sau ororii. Fu în orice caz incapabilă a-i da un răspuns și se bucură că acesta nici nu părea să îl aștepte. El se întoarse și se îndreptă spre grădina ale cărei poteci erau deja acoperite de frunzele toamnei.

Ea îl urmă până la sculptura așezată la capătul aleii, o bilă de piatră care se odihnea pe un zar de asemenea din piatră. Helene știa că aceasta era „piatra norocului”; în multe prăvălii din Weimar se puteau cumpăra reproduceri în miniatură ca suvenire.

Ludolf scoase mănușa din piele și puse mâna goală pe bila din piatră spunând:

— Oare aduce noroc? Sunt curios.

Helene simți pornirea de a face același lucru. Cine știe, poate că norocul era ceva pe care îl puteai prelua de la locuri ori obiecte speciale și puțin noroc nu i-ar strica. Dar imediat avu senzația că impulsul nu venea din interiorul ei, ci din exterior, că Ludolf o influența și că dacă ea va pune mâna pe piatră, el își va pune mâna pe a ei și ideea de a fi atinsă de acesta îi făcu pielea ca de găină.

Fără îndoială că Ludolf avea de gând să îndrepte discuția într-o direcție pe care