Era interesant să vezi cât de iute învăţa Fătuca, cât de repede se lipeau de ea contorsionările şi strâmbăturile lui. Era în asta un soi de mister vesel, o plăcere necunoscută şi puternică. Se mai întâmplase ca puştii pe care-i întâlnise până atunci în viaţa lui să prindă câte-o scamatorie sau să preia câte-o farsă, dar apoi inventau şi ei neapărat altele – arătau că nici ei nu sunt fraieri. Fătuca însă, dimpotrivă, voia să-l imite la nesfârşit – fără să se gândească la sens, cu aceeaşi emoţie şi râvnă. Era ca lutul în mâinile lui, supusă, mereu gata şi dornică de schimbare.

După scurt timp, Vaska i-a propus o distracţie nouă: jocurile. Puteau să se joace şi de-a sfoara, şi de-a cuţitele, şi de-a hoţii şi vardiştii, şi de-a scuipatul. Cu acestea la început nu i-a ieşit: Fătuca nu pricepea explicaţiile; numai ce începea jocul – şi ea îi imita ascultătoare mişcările, fără nici cea mai mică atenţie la reguli, fără să încerce să câştige şi fără să înţeleagă de ce e nemulţumit. Au găsit soluţia: au inventat propriile jocuri – unele în care nu exista competiţie sau vreo ordine complicată a acţiunilor, ci pur şi simplu bucurie: cădeau de pe acoperişul gheţăriei în troianul imens din curte, se trăgeau unul pe altul cu sania, alergau de-a lungul lizierei, ridicând fântâni arteziene de zăpadă, dădeau jos ţurţurii de pe crengi şi ţipau cu rândul, stârnind ecou în pădure.

Şi aici Vaska îşi simţea puterea: poruncea, şi Fătuca sărea în troian de dimineaţă până la amiază, ca posedată; poruncea iar, şi ea alerga râzând în hohote în cerc în jurul casei; poruncea iar, şi ea se urca în copac sau îi aducea un băţ aruncat. Nu înţelegea cuvinte, dar prindea repede intonaţia şi expresia feţei; era foarte dornică să vadă un zâmbet pe faţa lui – pentru nişte cuvinte bune, pentru un semn aprobator din cap era gata să trudească necontenit. Îi plăcea lui Vaska s-o învârtă pe degete pe fiica Bătrânului, dar nu-şi făcea de cap: simţea că asta nu i-ar plăcea stăpânului. Câteodată, totuşi, nu se putea abţine: când mergeau împreună în pădure după vreascuri, se aşeza în sanie şi o punea pe Fătucă să-l tragă, nechezând ca un cal; iar când rămâneau singuri în casă o punea să alerge în patru labe cu limba scoasă şi schelălăind ca un căţeluş.

Să necheze, să schelălăie, să ţipe, să urle, să scâncească şi să geamă – toate astea îi ieşeau Fătucii mai bine decât lui Vaska. Adopta pe loc de la el şi diferite tipuri de fluierat (cu buzele ţuguiate, cu buzele întinse, prin locul lăsat de un dinte căzut, cu fălcile strânse, printre două sau trei degete), şi plescăituri din limbă, şi gâlgâituri. Apoi a început să înveţe cuvinte.

Stăpânul a observat asta înaintea lui. În ochii Bătrânului, când o privea pe Fătucă, Vaska a început să zărească uneori ceva nou, jinduitor, ca de câine rănit.

Şi abia mai târziu a înţeles că acest ceva nou apărea în timpul discuţiilor lui cu Fătuca (de fapt, doar Vaska vorbea, iar ea şedea lângă el, uitându-se în gura lui şi gângăvind). S-a uitat mai atent la ea: aşa era, buzele i se mişcau încontinuu, pe gâtlejul subţirel i se umflau venele de încordare. Oare voia să vorbească? Ia te uită! Aşadar, nu-i mută Fătuca? Aşadar, nu-i deloc neroadă?

S-o înveţe să vorbească era o distracţie mai mare decât „două cuţite“ sau „scuipatul“. Vaska a abordat această sarcină cu toată seriozitatea: a început să vorbească mai încet cu Fătuca, deschizând larg buzele şi pronunţând răspicat cuvintele, repetând cele spuse de mai multe ori, şi uneori ajutându-se de gesturi, pentru claritate; uneori stătea pur şi simplu pe laviţă şi arăta cu degetul obiectele din jur, numindu-le repetat.

— Mutră! rostea el răspicat, trecându-şi palma peste faţa lui, apoi peste a Fătucii. Altfel spus, bot. Sau fizic.

— Gheare! ridica el mâinile cu degetele desfăcute. Şi tu ai gheare.

— Labe! zicea, dând din picioare.

— Cur! pronunţa, plesnindu-se peste fesele slăbănoage.

— Burdihan! Bot! Ocheane!

Vaska îşi interzicea să amestece în limba rusă cuvinte kârgâze sau din alte limbi, ca să nu-şi încurce eleva; dacă se întâmpla s-o facă din neatenţie, se corecta numaidecât, purificându-şi limbajul. Îşi interzicea să se grăbească atunci când îi spunea poveşti sau poezioare. Îşi interzicea să sară prea repede de la un subiect la altul: dacă începeau să se ocupe de ceva dimineaţa – vase, haine sau unelte din gospodărie –, repetau toată ziua, până seara:

— Blid! Căuş! Tuci!…

Era uimitor să urmăreşti cum cuvintele lui Vaska ţâşneau în gura Fătucii – încă nu era vorbire, ci prima înţelegere a legăturii dintre sunete şi obiecte. Vaska azvârlea cu aceste cuvinte generos, nu făcea economie.

— Linguroi!

— Furchiţă!

— Corzar!

Fetiţa prindea repede – s-a dovedit a fi isteaţă. Chiar să vorbească nu putea: din gură îi ieşeau numai sunete asemănătoare uneori silabelor. Dar cu fiecare zi aceste sunete se înmulţeau şi deveneau tot mai variate.

— Mai uşchit!

— Mai iute, trândavo!

— Lasă buştenii, haida la halit!

Curând, Vaska a aflat cum o cheamă pe Fătucă. La început s-a descurcat cu porecle – „prostuţa“, „păsăruica“, „libelula holbată“. Când a devenit însă limpede că acuşi-acuşi va începe să vorbească, i-a ales un nume. S-a gândit îndelung: a luat toate numele pe care le cunoştea, pe care le auzise prin orfelinate şi în timpul pribegiilor şi le-a alăturat chipului slăbuţ al fetiţei. Nu i se potriveau nici Noiembrina sau Lăptăreasa, nici mai războinicele Armata sau Baricada, nici Viliura sau Budiona (potrivite mai degrabă pentru o vacă, fie vorba-ntre noi!), nici mai complicatul Dzerjinalda.45 În cele din urmă l-a găsit: Aviaţia. Dar n-a reuşit să-şi boteze eleva: îndată ce a auzit cum Vaska o strigă cu unul şi acelaşi cuvânt, Bătrânul l-a apucat de guler şi a început