să-l scuture. L-a scuturat uşurel, nu ca să-l doară, mugind agitat şi arătând spre copilă – până când Vaska a priceput despre ce e vorba. A început să-şi rememoreze din nou toate numele de femei şi să le rostească cu voce tare, până când Bătrânul a aprobat din cap şi i-a dat drumul: Anna – aşa o chema pe spălăcită. Vaska s-a minunat (aproape că ghicise numele!), şi a fost de acord. Anna să fie. Mai corect, Anka.

45. În epoca sovietică au fost inventate câteva sute de nume noi, cu conotaţie accentuat ideologică. Între acestea, Viliura – de la sloganul „Vladimir Ilici Lenin îi iubeşte pe muncitori“ (Vladimir Ilici Lenin liubit rabocih), Budiona, în onoarea mareşalului S.M. Budionîi, erou al Războiului Civil, Dzerjinalda, în onoarea fondatorului şi şefului Ceka, F.E. Dzerjinski. (N.a.)

— La dracu’! Şterge-ţi mucii!

— Nu mai miorlăi, smiocăito!

— Mai cu talent, mânca-te-ar puricii!

Câteodată, Vaska se sătura: ar fi vrut jocuri simple, obişnuite, nişte ocupaţii necomplicate pentru mâini şi picioare. Lăsa lecţiile – pentru jumătate de zi, pentru o zi – ca să se tăvălească în zăpadă sau să alerge pe Volga să scoată năvoadele, apoi începea din nou. În aceste lecţii era inclusă puterea lui asupra Fătucii, o putere adultă şi absolută – implicit, şi asupra Bătrânului, şi asupra întregii ferme.

La început, Bătrânul s-a împotrivit lecţiilor: mugea sever la Vaska, o închidea pe Fătucă în camera ei (şi aceasta se izbea de uşă, cerând să i se dea drumul, ţipa ca un pui de mistreţ prins în laţ). O dată chiar s-a gândit să-l dea afară pe Vaska: i-a adunat o boccea întreagă de provizii, l-a îmbrăcat cu cojocul, deasupra i-a pus un şal să-i fie mai cald şi i-a arătat uşa: du-te, i-a făcut semn.

— Ei, asta-i! s-a răţoit Vaska. Eu acum rămân cu voi pentru totdeauna. Mi-e bine aici, la fermă.

Bătrânul s-a încăpăţânat, arătându-i cu degetul ieşirea (degetul acesta tremura ca un cârlig de undiţă). Fătuca închisă în camera ei bătea, trăgea cu ochiul prin crăpătura uşii, simţind că se petrece ceva rău.

— Ce vrei, piază rea?! a strigat atunci Vaska. Vrei să-ţi laşi fata mută? Cu mine, azi-mâine o să-nceapă să vorbească, da’ cu tine, bufniţă fără limbă, niciodată!

Bătrânul a încremenit – ai fi zis că Vaska l-a lovit.

— Pe bună dreptate vor să te prindă ăia pe care te duci în fiecare zi să-i pândeşti de pe mal! a continuat Vaska acum cu forţe reînnoite, luându-şi avânt. Îţi ştiu eu miezul negru! Dă-mă afară acum – n-o să-mi cruţ picioarele: o să umblu prin toate satele din jur şi o să scap câteva cuvinte despre tine prin fiecare cotlon, contrarevoluţionar ce eşti! Şi prietenii tăi o să vină mintenaş să-ţi facă o vizită!

Bătrânul a scuturat din capul zburlit, i-a tremurat buza de jos şi l-a lăsat în pace.

De atunci, în timpul lecţiilor a stat la distanţă, ocupându-se cu treburi gospodăreşti, şi doar în privirea lui creştea acel jind ca de câine rănit, deja cunoscut lui Vaska.

Aşa au trăit în iarna aceea. Ziua Vaska scotea sufletul din Bătrân – o învăţa pe Fătucă să vorbească. Iar seara Bătrânul îl chinuia pe băiat – îşi învârtea flaşneta şi dădea drumul gândurilor ei neînţelese în bietul cap al lui Vaska. Numai Fătucii îi era bine: şi cu Vaska, şi cu tatăl ei.

Treptat, acesta din urmă s-a împăcat cu Vaska în rol de profesor. La sfârşitul iernii Fătuca scotea silabe atât de răspicat şi de repede, că amândoi – şi Vaska, şi Bătrânul – îi aşteptau de la o zi la alta primul cuvânt. Când Bătrânul îşi îndrepta privirea spre fiica lui, Vaska citea uneori în această privire nerăbdare şi speranţă. Rânjea în sinea lui: ei, cine voia să mă alunge în zăpadă în miez de iarnă?

Apoi a venit primăvara.

Şi soarele de pe cer îl privea pe Vaska nu ca un soare, ci ca un zeu al haimanalelor: parcă-l chema. Şi Volga curgea, amestecată cu bucăţi de gheaţă, cu case, poduri, bărci purtate de viitură – nu ca un râu, ci ca o şosea: îl chema. Şi vântul nu-i mai biciuia faţa cu zăpadă, ci îl împingea în spinare cu mâini calde şi puternice. Şi copacii nu-l agăţau cu crengile lor, ci îi arătau drumul: de la fermă, spre pădure.

Nu, a hotărât Vaska. Nu plec nicăieri.

Stoluri de păsări coborau în picaj şi se ridicau iar deasupra valurilor, ţipau şi râdeau. Şi norii se ţineau după ele, tăceau şi priveau în jos. Şi bancurile de peşti treceau prin apă, şi ierburile tinere prin stepă, şi zăpada se retrăgea de pe ea – se topea şi curgea în Volga. Vaska s-a supărat şi s-a dus de pe culmea dealului, acasă, să se culce. S-a prăbuşit pe laviţă.

Perna de sub capul lui mirosea a răşină de brad, din amonte. Pătura de pe umeri – a ghiborţi proaspeţi, fripţi la foc de lemne. Plăcile sobei – a nisip de Astrahan. Din fereastra deschisă nu mai mirosea a zăpadă, ci a sărata Mare Caspică.

Vaska a deschis ochii. A şezut în întuneric şi a văzut cum din corpul lui cresc crengi în toate părţile – transparente, abia vizibile în noapte – crengi puternice, răsucite, semănând cu parâmele de corabie. Cele mai groase – spre dormitoarele Bătrânului şi al Fătucii, cele mai subţiri – spre cutia bizară de pe scrin, spre alte lucruri din casă. Iar el, Vaska, se afla în mijlocul acestor crengi – ca o muscă prinsă într-o pânză de păianjen.

„Carevasăzică asta e!“ s-a înfuriat băiatul. „Carevasăzică aşa s-a hotărât Bătrânul să mă învingă – în tăcere! Să mă înfăşoare în sfori, să mă lege de ferma lui! Să mă vrăjească cu clătite vorbitoare, să mă hrănească cu mâncăruri bune, să mă-mbuneze cu daruri– ca să stau aici întruna, până la moarte!“ S-a dat jos de pe laviţă, şi-a rupt toate legăturile şi a dat buzna afară pe uşă