22

— Va! Va! Va! a ţipat Anntche dimineaţa, ţâşnind în curte.

Bach a auzit aceste strigăte în timp ce se trezea din somn. A sărit din pat. Aşa cum era, în lenjeria de corp, abia aruncându-şi o vestă pe umeri, s-a repezit afară. Anntche – într-o cămaşă de noapte uşoară, cu un nor de păr ciufulit fluturându-i în jurul feţei şi cu gura deschisă, alerga de la un acaret la altul, deschizând larg uşile, dând buzna înăuntru, răsturnând coşurile şi găleţile, aruncând pe jos uneltele atârnate pe pereţi.

— Va! Va! Va!

După ce a trecut prin toate, a năvălit în livadă. Licărea ca o pată albă printre trunchiurile şi crengile maronii, îngreunate de primăvară cu muguri mari.

Bach a fugit după fiica lui, scoţându-şi vesta din mers – s-o adăpostească de vântul proaspăt de primăvară, de răsuflarea îngheţată a ultimelor zăpezi în luminişuri. Anntche însă, după ce a ajuns la marginea livezii, s-a oprit o clipă, a privit uimită în jur, apoi s-a năpustit în pădure.

— Va! Va! Va! au glăsuit speriate ciorile, zburând din copaci şi împrăştiindu-se în jur.

— Va! Va! Va! a răspuns trist ecoul, scurgându-se pe trunchiuri şi tremurând pe crengi.

Bach mergea grăbit în urma ei. Razele soarelui mâzgăleau printre ramuri, apa îi zbura de sub picioare, pe lângă el fluierau mesteceni, arţari, plopi. Frământa noroiul cu picioarele, alunecând pe frunzele putrede şi împiedicându-se de copaci căzuţi. Trupurile tari ale arborilor îl loveau peste umeri, crenguţele îi zgâriau faţa, lăsându-i semne roşii pe obraji şi pe frunte – nu observa aceste atingeri dureroase. Nu reuşea s-o prindă pe Anntche cea iute, dar nici să se oprească nu putea – corpul lui alerga după fetiţă ca şi cum ar fi fost legat de ea: o forţă îl împingea înainte, îl izbea de buturugi, îl trăgea peste băltoace şi pârâiaşe ce goneau printre rădăcini, îl târa peste gropi, îl arunca peste hârtoape şi vâlcele.

— Va! Va! Va!

Au alergat îndelung: până când cămăşile de noapte au devenit negre de noroi, iar chipurile, întunecate de sângele răscolit şi ude de transpiraţie, până când picioarele lor istovite n-au mai putut face nici un pas, iar gâturile aproape că nu mai puteau respira. Doar atunci mişcările lui Anntche şi-au pierdut iuţeala, fuga ei a încetinit, genunchii i s-au îndoit – şi ea a căzut în braţele lui Bach, ajuns tocmai la timp.

Şi lui îi venea să se prăbuşească de oboseală: pe pământ, într-o băltoacă, într-o ravenă, oriunde, numai să închidă pleoapele şi să uite de sine câteva minute, în nemişcare; dar pe pieptul lui se afla Anntche, stoarsă de puteri. Prin ţesătura subţire care le despărţea corpurile simţea bătaia neliniştită a inimii ei. Înfruntându-şi durerea din genunchi şi trăgând aer în piept cu gura deschisă, Bach se împleticea printre copaci cu copila în braţe – înapoi, spre casă.

Cu cât mergea mai mult însă, cu atât mai rapid îi devenea pasul şi i se părea mai uşor corpul fetiţei, lipit de pieptul lui – parcă din el ar fi ieşit o energie tânără şi curată, pătrunzând în organismul epuizat al lui Bach prin atingerea trupurilor. În mod ciudat, picioarele lui Bach, şi spinarea, şi gâtul, şi mâinile – de la umeri până în vârful degetelor – toate se umpleau de o forţă sprintenă şi veselă, săltau, îşi doreau mişcare. Deodată a devenit o plăcere şi să zdrobească cu piciorul frunzele putrede, şi să alunece pe noroi, şi să rupă cu gheata rămurele uscate. Şi să-şi îndrepte ochii spre soarele de primăvară. Şi să observe nuanţele de pe scoarţa copacilor: roşcat pe trunchiurile pinilor, cenuşiu pe ale stejarilor, lila şi albăstrui – pe crengile de zmeur şi mur.

Bach o strângea la piept pe fetiţă – mică, aproape imponderală – şi simţea atâtea lucruri diferite şi importante, ca niciodată înainte: curgerea sevei copacilor de la rădăcină spre tulpini şi crengi, tremurul frunzelor tinere sub tegumentele mugurilor, încălzirea pământului pe movile şi freamătul somnoros al seminţelor, bulbilor sau tuberculilor din ele. Toată această viermuială neobservabilă cu ochiul liber – şovăire, respiraţie, ropot, vibraţie – totul reverbera în el, totul îl emoţiona, de parcă nu s-ar fi întâmplat în jurul, ci înlăuntrul lui. În nări simţea deodată o abundenţă de arome: umezeala apei, mirosul înţepător al primelor ierburi în poieni, dulceaţa mlaştinilor putride, iuţeala muşuroaielor de furnici care se dezgheţau. În urechi i se înghesuiau necrezut de multe sunete, pielea lui simţea mângâierea vântului în fiecare cută şi por… Nu era euforia furtunii, cunoscută lui Bach, nu era o explozie oarbă şi iraţională de sunete la limita unei crize spirituale, ci o descoperire a acestor senzaţii în toată desfăşurarea şi frumuseţea lor, trăirea lor tihnită, înţeleaptă.

Ce-i ascuţise receptivitatea în asemenea măsură? Primăvara? Teama pentru Anntche, transformată în uşurare? Bach nu ştia. Abia mai târziu, după ce a pus-o în pat pe fetiţa adormită de oboseală şi a ieşit în curte, a înţeles: cauza acestui freamăt incredibil fusese apropierea lui de Anntche. Înainte, atingerile cu ea îl salvau de frică, acum îi dăruiau o percepţie nouă, necunoscută a realităţii: capacitatea de a fi emoţionat de frumuseţea lumii şi de a vedea viaţă în fiecare manifestare a ei, oricât de măruntă.

Iar haimanaua de Vaska chiar dispăruse. Cum venise la fermă – din propria voinţă încăpăţânată, răsărind de nicăieri, tot astfel şi pierise fără urmă. Plecase desculţ, lăsând sub laviţă botinele îmblănite pe care le primise, iar pe laviţă cojocul prefăcut pentru el; fără să spună nici o vorbă de rămas-bun şi fără să ia nimic cu el. Bach a verificat acareturile golite peste iarnă, cu ce mai rămăsese de mâncare acolo, lucrurile din scrin şi cămăruţa Tildei, conţinutul cuferelor de sub pat şi al sertarelor din bucătărie – totul era la locul lui. În afară de Vaska.

Anntche îi ducea dorul, şi asta a fost prima tristeţe de adult din viaţa ei. În fiecare dimineaţă se trezea şi retrăia suferinţa despărţirii de singurul ei prieten. Suferinţa aceasta creştea cu fiecare