ceas al noii zile şi în scurt timp a inundat şi camera fetiţei, şi salonul, şi casa întreagă, şi curtea, şi livada presărată cu flori de măr. Neştiind să stăpânească suferinţa asta care pătrundea peste tot, Anntche răbda cât o ţineau puterile; iar când puterile îi secau, fugea de la fermă; uneori spre seară, alteori la amiază, în zilele cele mai grele dimineaţa, îndată ce se trezea. Alerga prin pădure, strigând după prietenul pierdut şi nădăjduind, dacă nu să-l găsească, atunci măcar să ajungă în locurile în care nu pătrunsese încă tristeţea ei. Strădaniile îi erau zadarnice: tristeţea era pretutindeni, iar Vaska, nicăieri.

Din aceste fugi zilnice s-a compus vara aceea. Bach n-ar fi putut spune dacă mai făcuse şi altceva – dacă tunsese merii, sădise morcovi şi mentă în grădină, pescuise, adunase nucile, mâncase ori visase, se gândise la ceva – sau doar o căutase pe fetiţa îndurerată.

Singurele momente de linişte erau cele ale întoarcerii acasă – dacă n-ar fi fost aceste momente, inima lui s-ar fi uzat de frică, aşa cum se uzează de prea mult purtat până şi cel mai zdravăn pantof. Bach o purta pe Anntche în braţe prin pădure – mai întâi prin pădurea limpede şi plină de zvonuri a primăverii, apoi prin cea pestriţă şi zgomotoasă a verii, apoi prin liniştea toamnei – şi pieptul i se umplea de fiecare dată de ceva uşor şi fremătând. Trupuşorul fragil al fetei, mistuit de dor, îi inducea o inexplicabilă tandreţe faţă de lume şi îi ascuţea inimaginabil simţurile: era gata să plângă de recunoştinţă faţă de pădurea asta generoasă, şi faţă de Volga eternă, şi faţă de stepele ce se întindeau dincolo de ea, şi faţă de toată viaţa asta abundentă care curgea în jur, şi faţă de Anntche însăşi, care îi dăruia aceste clipe de scurtă şi intensă fericire.

Spre sfârşitul verii a observat că începuse să nu se mai întoarcă la fermă pe drumul drept, ci pe cărări ocolite – prin poieni şi poteci îndepărtate, mergând îndelung pe marginea livezii şi prelungind minutele uniunii cu Anntche. Că începuse să asculte cu îngrijorare zgomotele pădurii, temându-se să nu audă paşii lui Vaska. Că în zilele în care Anntche îşi încetinea fuga, îi venea s-o împingă de la spate: Fugi! Ţipă, plângi, suferă – şi ajungi mai repede în braţele mele! Şi eu o să te liniştesc! O să te port prin desişuri şi poieni – o să te port îndelung, cu grijă, iubindu-te!

Era în astfel de gânduri şi altceva, de-a dreptul vicios. Dându-şi seama de asta, Bach a încuiat-o pe Anntche în camera ei – a închis uşa cu zăvorul şi a pus în dreptul ei o ladă cu pietre: nu mai fugim nicăieri. Ajunge – am fugit destul. El s-a aşezat pe lada aceea, sprijinindu-se de uşă. Şedea şi simţea cu spinarea loviturile pumnişorilor slabi în scândurile uşii de partea cealaltă. Aici, lângă uşă, a şi adormit – adânc şi liniştit, pentru prima dată în vara aceea nemaitemându-se că Anntche o să fugă în timp ce el doarme.

Dar ea tot a fugit – pe fereastră. A spart geamul cu băncuţa sculptată şi a sărit afară, zgâriindu-se în cioburile rămase în cercevea şi lăsând pe ele câteva fire rupte din fustă. Bach a fost trezit de zgomot, dar până când a dat deoparte lada grea şi a descuiat uşa, până când s-a uitat buimăcit prin geamul spart, n-a mai găsit nici urmă de Anntche: dispăruse în pădure.

Iată răsplata pentru gândurile lui prosteşti. Iată-l, eternul lui coşmar: Anntche dispăruse.

Cu un muget, Bach a ţâşnit afară din fermă. Încotro? N-ar fi putut spune.

Parcă se prăbuşea în râpe şi plonja în pâraie, se târa pe fundul lor. Parcă ieşea din nou la suprafaţă, agăţându-se de rădăcinile copacilor şi plantelor care creşteau pe pante. Călca peste muşuroaie de furnici, lovea cu umerii cuiburi de păsări, strivea muri şi zmeuri, rupea cruşini şi lăstari de mesteacăn – nu din rea intenţie, ci pentru că nu era în stare să se abată din drum şi să ocolească obstacolele. Şi mugea, mugea neîncetat – o chema: Anntche!

Curând, gâtul i-a obosit de atâta urlat şi a răguşit – sunetele au devenit mai înăbuşite, nu mai puteau acoperi zornăitul pietrelor sub ghete şi trosnetul crengilor rupte. Atunci i-ar fi fost de folos lui Bach limba. Atunci i-ar fi fost de folos ţipătul – tare, pătrunzător.

Poate că şi Anntche gonea acum prin desiş, vrând şi neputând să strige după ajutor? Poate că se învârteau unul pe lângă altul: apucau pe aceleaşi poteci, se târau prin aceleaşi râpe, agăţându-se de aceiaşi copaci şi împiedicându-se de aceleaşi cioturi, păşind pe aceleaşi urme, vrând şi neputând să se găsească – doi muţi rătăciţi în pădure?

Când amurgul a devenit albăstrui – se apropia noaptea –, s-a trezit pe râpa cunoscută: picioarele îl duceau singure spre Volga. S-a dus la fermă, a luat de pe sobă găleata de tablă şi pisălogul pentru condimente şi, lovind cu pisălogul în tablă, s-a întors în pădure.

Pădurea îi răspundea: undeva în depărtare fluierau trist cucuvele, gemeau huhurezi, gâlgâiau cu glasuri joase bâtlani.

Anntche nu răspundea.

Da, asta era pedeapsa. Pentru dorinţa laşă de a o feri pe Anntche de lume. De a o lipsi de vorbire, de a o lipsi de prieteni de vârsta ei – numai să rămână singur cu ea, să fie doar în puterea lui, s-o aibă doar pentru el.

Către dimineaţă picioarele l-au dus iar spre Volga. Înţelegând că se află din nou pe coastă, Bach a lăsat mâinile în jos şi a încetat să bată. Urechile lui se obişnuiseră însă atât de tare cu zăngănitul lemnului lovit de tablă în noaptea aceea lungă, încât şi acum îi răsuna în ele acel sunet. A aruncat găleata şi pisălogul pe jos – n-a ajutat. Vrând să scape de zgomotul obsedant, a dat cu piciorul în ambele obiecte, aruncându-le în Volga. Ochii lui au văzut clar cum găleata, rostogolindu-se, tot mai strâmbată de pietrele de care se lovea, saltă în josul