pantei şi se scufundă în apă; cum pisălogul se învârteşte şi el de-a lungul potecii şi cade cu un pleoscăit în spuma de pe mal. Dar sunetul îi stăruia în cap. A dus mâinile spre faţă, să-şi acopere mai bine urechile, şi în lumina timidă a zorilor a observat că palmele îi sunt brăzdate de zgârieturi adânci, acoperite de murdărie, ace de pin, iarbă uscată. La fel de murdare îi erau şi braţele, şi umerii, şi pieptul: hainele i se transformaseră în zdrenţe prin care se vedea nu un trup, ci carne umflată de vânătăi şi julituri – o rană întinsă, cu sânge închegat. Picioarele – negre de noroi, desculţe: aşa era, ghetele rămăseseră undeva în vale. De altfel, acum nu mai avea nici o importanţă.

S-a întors şi a pornit spre fermă. Şi-a dat seama că se clatină puternic în mers – un picior i se îndoia şi nu voia să păşească drept, i se sucea la fiecare pas. Nici asta n-avea importanţă.

A şchiopătat îndelung – soarele deja se înălţase peste marginea pădurii, împrăştiind scânteieri galbene şi roz. A ajuns la cerdac, dar nu-i venea să urce: fără Anntche n-avea ce să facă în casă. S-a târât de-a lungul pereţilor, până la geamul spart. În capul lui, pisălogul continua să lovească în tablă, dar deja se obişnuise cu acest sunet – aproape că nu-l mai deranja.

Fără să observe cioburile sparte de sub tălpile sale goale, Bach s-a apropiat de fereastră, s-a uitat înăuntru – şi a văzut-o: Anntche dormea în patul ei, îmbrăcată, încălţată – era întinsă peste pături şi perne, de-a latul patului, cu ghetuţele murdare de noroi atârnându-i în afară. O rază de soare i se prelingea încet peste chipul senin. S-a încruntat uşor, a oftat în somn şi s-a întors pe partea cealaltă, ieşind din lumină.

Bach a înţeles că ascultă respiraţia liniştită a fetiţei; sunetul din capul lui s-a oprit. Poate că ar fi trebuit să încălzească apă şi să se spele de noroi, să-şi bandajeze rănile, să-şi ia haine curate din scrin şi să şi le scoată pe cele rupte. Dar nu avea putere să se îndepărteze de fereastră, şi şi-a îngăduit să mai stea puţin s-o privească pe copila adormită. Până când soarele s-a ivit din nou de după copaci. Până când s-a ridicat în înaltul cerului. Până când a ajuns la zenit.

Stătea şi se uita cum joacă lumina pe buclele delicate împrăştiate pe pernă, cum se rumeneşte curba delicată a obrazului şi pumnişorul strâns sub ea. Nu, copila asta nu putea fi oprită: încă de la naştere se târa şi alerga oriunde voia. O chema instinctul libertăţii, şi ea i se supunea, uitând de Bach, de ferma natală, de tot ce rămânea în urmă. Acum, privind-o pe nemişcata Anntche, Bach înţelegea limpede: peste câţiva ani avea să plece. Avea să ţâşnească pe uşă afară, să sară pe fereastră, să se strecoare prin orice crăpătură – dar avea să plece, neîndoielnic. Poate chiar fără să-şi ia rămas-bun. Deodată, i s-a făcut cald – poate pentru că stătuse prea mult în soare. Îi ardea pieptul, îi ardea gâtul, îi ardea capul – tot, de la ceafă până-n creştet, până-n vârful nasului, până-n lobii urechilor umflate. Căldura era atât de insuportabilă, că-i venea să dea fuga la Volga şi să se arunce de pe marginea râpei. Dar acum, la cât era de slăbit, n-ar fi reuşit să şchioapete până la râu. După cum nici să scoată din fântână găleata grea cu apă. Lingându-şi buzele uscate, şi-a smuls de pe piept zdrenţele care fuseseră cândva cămaşă – n-a ajutat: trupul îi dogorea ca încins până la roşu.

Ţinându-se cu mâinile de pereţi, s-a dus împleticindu-se în singurul loc în care-şi putea potoli fierbinţeala bruscă – în gheţărie. S-a întins pe bucăţile de gheaţă mirosind a tină, deja zdrobite şi topite de vară, afundându-şi recunoscător faţa în ceva rece, moale – pesemne, un peşte – şi a rămas nemişcat, bucurându-se de mult dorita răcoare…

Din ziua aceea a încetat s-o mai urmărească pe Anntche şi nici n-a mai încercat s-o reţină. Ea alerga, când şi unde voia – în adâncul pădurii, pe malul Volgăi, în sus şi-n jos – dar întotdeauna se întorcea până la apusul soarelui. Aparent, mişcarea necontenită făcea ca dorul de băiatul dispărut să pălească, să se stingă, iar aceste ieşiri zilnice din casă începeau să-i facă plăcere: venea în fugă din pădure rumenă în obraji, cu ochi visători.

Bach nu ştia cum să-şi ocupe timpul în absenţa ei – nu se putea concentra la nimic, lucrurile îi scăpau din mâini –, aşa că se ducea în gheţărie: se dezbrăca, rămânând numai în lenjeria de corp, se întindea pe gheaţă şi stătea acolo nemişcat; în timp ce corpul lui se lupta cu frigul, mintea năpădită de gânduri chinuitoare i se odihnea. Hainele îi miroseau a peşte, în buzunare i se adunau solzi, dar el nu observa aceste mărunţişuri.

Seara, când se întorcea din peregrinările sale, Anntche se urca pe genunchii lui, zâmbea vinovat şi i se lipea de piept. În ochii ei însă nu era remuşcare, ci numai o bucurie obosită şi linişte. Bach o ducea în braţe pe fetiţă în livadă şi se plimbau printre meri – ea nu se împotrivea, îl lăsa. El îi primea cu recunoştinţă efemerele dovezi de afecţiune. Se hrănea cu aceste scurte momente.

Într-o astfel de seară, la lăsarea întunericului, după ce făcuseră înconjurul livezii de trei ori şi stătuseră îndelung lângă piatra de mormânt a Klarei, pe când o ducea pe tăcuta Anntche în casă, a văzut că uşa de la intrare e întredeschisă şi în ferestre pâlpâie lumina. Ce-i drept, ar fi trebuit să se sperie, dar sufletul lui atâta se chinuise în ultima vreme, atâta suferise şi se istovise, că nu-i mai rămăsese putere pentru noi nelinişti. Cu Anntche în braţe, a urcat în cerdac şi a intrat în casă.

Sfeşnicul ardea pe pervaz. Cineva se foia în genunchi prin bucătărie – umbla cu mătura pe sub masă, adunând gunoiul.

—