Peste vară se făcuse mai zdravăn, deşi nu crescuse în înălţime. Vocea îi devenise mai joasă şi mai plină, chipul îi era înnegrit de soare, iar părul lung îi era strâns într-o coadă la ceafă, dându-i o înfăţişare foarte matură.

Anntche a tresărit, a ţâşnit din braţele lui Bach, s-a repezit spre Vaska, apoi a şovăit, încremenind la jumătatea drumului.

— Va-sea! a spus ea răspicat. Va-sea!

— Că doar nu Domnul Dumnezeu! a confirmat acesta, strângând gunoiul în făraş.

— Va-sea, a repetat Anntche. Vasea. Vasea. Vasea…

23

Şi din nou au început să trăiască în trei.

Vaska n-a mai plecat – a rămas la fermă, fără să ceară voie şi fără să-şi explice nicicum absenţa de câteva luni, de parcă ar fi fost aici stăpân cu puteri depline. De dormit, dormea pe laviţa de lângă sobă. N-a cerut nici mâncare, nici haine curate, nici pernă şi pătură, iar când le-a primit de la Bach le-a luat fără vreun cuvânt de mulţumire, ca şi cum i s-ar fi cuvenit de la sine. În dulapul din bucătărie Bach a găsit mai târziu câteva tablete de ciocolată lipite laolaltă, învelite, nu se ştie de ce, într-o faţă de pernă din mătase, iar pe scrin, un teanc de discuri necunoscute în plicuri unsuroase, câteva cu marginile crăpate şi şanţurile zgâriate, toate cu înregistrări de versuri şi cântece în germană.

Vaska însuşi se schimbase în timpul verii. Pe chipul lui se adăugase o cicatrice (semnul alb şi scurt strălucea pe fruntea întunecată, exact între sprâncenele negre, ca trasată cu creta) şi puntea nasului cârn i se încovoiase, pesemne lovită într-o încăierare. Trupul îi devenise mai puternic şi lat în tors, mişcările, mai precise, mimica mai rezervată – parcă se închegase şi se maturizase – superficialitatea copilărească începea deja să lase locul gravităţii, solidităţii. Făcea parte dintre acei adolescenţi a căror înfăţişare capătă de timpuriu trăsături mature, iar statura scundă îngreunează ghicirea vârstei: din spate l-ai fi luat cu uşurinţă drept un copil, în timp ce chipul aspru, mongoloid putea aparţine şi unui tânăr. Alături de vânjosul Vaska, Anntche, care crescuse şi ea peste vară, părea o copilă stângace şi lipsită de apărare, deşi acum era puţin mai înaltă.

Bach nu ştia ce atitudine să aibă faţă de această întoarcere neaşteptată. Şi nici faţă de acest băiat bizar. Vaska părea simplu – ca un cârlig de undiţă din fier, ca o găleată cu apă sau o piatră cenuşie din Volga: dacă-i dădeai să mănânce, mânca, dacă nu, îşi lua singur; dacă-i spuneai să facă ceva, se eschiva, iar dacă-l pedepseai pentru lene – o făcea; dacă se simţea rău, ţipa, iar dacă se simţea bine, se prăbuşea pe laviţă şi dormea neîntors, de puteai să tragi şi cu tunul lângă el. Dar era în el ceva, un soi de pliu misterios al sufletului în care se ascundea ceva nevăzut şi temeinic ferit de ceilalţi – ceva de care, pare-se, Vaska se temea sau se ruşina. Aceste abia sesizabile rudimente de uman care licăreau câteodată printre apucăturile de mică fiară îl împăcau pe Bach cu băiatul.

Când Vaska, mişcându-şi cu greu buzele uscate de vânt, arăta cu degetul pentru a suta oară spre un obiect şi îi pronunţa denumirea – tare, ca Anntche să distingă fiecare sunet –, lui Bach îi venea să-l îmbrăţişeze într-un acces de recunoştinţă. Când o clipă mai târziu acelaşi Vaska grohăia caraghios frecându-se pe burtă, iar Anntche grohăia şi ea, scărpinându-se în cap, Bach abia se abţinea să nu-i azvârle pe amândoi pe uşă afară.

Când seara – îndată ce gramofonul era pus pe masă, iar din scrin erau scoase unul după altul discurile acum uzate – Vaska îşi lipea ochii de tremurul acului şi sorbea cu nesaţ strofele lui Goethe şi Schiller, lui Bach i se încălzea sufletul. Dar cum îşi muta privirea la Anntche, pe care o amuza numai jocul luminii pe discurile care se învârteau, cum îi venea să spargă şi discurile, şi gramofonul, şi să-l izgonească pe neobrăzatul care simţea măreţia poeziei germane chiar şi fără a-i înţelege sensul – spre deosebire de propria fiică.

Când Anntche râdea în hohote de ştrengăriile lui Vaska şi îl privea cu ochi fericiţi, umezi de râs, Bach se topea de bucurie. Când însă dimineaţa, îndată ce se scula din somn, ea dădea fuga nu spre el, ci spre laviţa de lângă sobă şi aştepta să se trezească Vaska, lui Bach i se făcea dor de zilele dinainte, de viaţa lor solitară, în doi.

Lupta începută odată cu prima apariţie a băiatului la fermă continua cu forţe reînnoite acum, după întoarcerea lui. O luptă care avea să dureze ani de zile şi al cărei rezultat era predestinat: bătrânul era menit să piardă, iar tânărul să câştige. Lupta pentru Anntche.

Vaska avea de partea lui totul: tinereţea, firea veselă, limba care rostea întruna tot felul de fleacuri; în cele din urmă, chiar şi pe Anntche. De partea lui Bach nu era nimeni în afară de el însuşi.

Jumătatea mai înţeleaptă a sufletului său recunoştea deja viitoarea înfrângere şi chiar o accepta. Dar cealaltă jumătate – o, nu! – cealaltă jumătate intenţiona să lupte cu disperare şi, dacă nu să învingă, măcar să prelungească cât mai mult această încleştare: această prelungire era acum măsura vieţii care îi mai rămânea de trăit lui Bach împreună cu Anntche.

Prima lovitură a dat-o – fără să-şi dea seama – Vaska. Odată cu întoarcerea lui, mult din ceea ce zăcea adormit, înmugurit în Anntche se trezise, înflorise pe neaşteptate – în câteva zile, practic a fost întoarsă pe dos: privirea i s-a umplut de bucurie pentru că-şi regăsise prietenul mult aşteptat, dar şi de un soi de impertinenţă necunoscută până atunci, un soi de îndrăzneală, de nesăbuinţă; pe chipul ei, alături de expresia de plăcere, au apărut expresii noi – de viclenie şi obrăznicie, de teribilism lipsit de griji, specific băietanilor, uneori chiar de bufonerie. Mişcările