mele o părăseau, făcea parcă în sufletul ei o baie, ca și cînd ar fi vrut să se spele de ceea ce săvîrșise împotriva voinței ei. Totuși după un timp mă întrebă iarăși: „Vasăzică nu vrei să pleci!” „Bineînțeles că nu, răspunsei. Și scutește-mă de prostia asta!” „Bine, zise ea liniștită (era tot la o pasență, scena se repeta), atunci o să plec eu.” „N-ai decît!” „Sper că n-o să stai mai departe în casa mea, n-o să vrei, zise ea cu ironie, ca Petrică, să ți-o fac cadou. Să te înzestrez.” „Nu, îndată ce pleci, plec și eu. Și nu te hazarda în ironii pe presupunerea unei asemănări a mea cu Petrică, fiindcă te poți trezi că n-o să fac joc de ironii cu tine, ci cu totul altceva, chiar dacă te crezi intangibilă fiindcă ești însărcinată.”

Avu un surîs misterios care parcă voia să spună că prevăzuse replica, n-o interesa, eram departe de puterile secrete ale unui adevărat bărbat, pe care ea le cunoștea și, în comparație, ale mele erau stupide și jalnice. Avui intuiția fundamentală că n-o să realizez nimic în viață dacă voi continua să urmăresc holbat starea de spirit a soției mele și că în viața comună asta acapara forțele vitale ale tuturor, o veșnică pîndă, ori a bărbatului, ori a femeii, a fiecărui gest, fiecărui cuvînt, fiecărui ceas petrecut de celălalt în absență, dar și în prezență, în societate, la petreceri și chiar cînd erau nas în nas, de ce te-ai uitat în lături, de ce ai trîntit ușa, de ce ți-ai ferit privirile cînd m-ai sărutat, de ce nu mi-ai dat telefon cînd… Nu fusesem în această ridicolă situație eu însumi, din chiar primele zile de cînd venisem în casa ei? Și bineînțeles numai în direcție unică, fiindcă pînda reciprocă mai aduce a dragoste, în timp ce pînda doar a unuia din parteneri e cea mai demnă de dispreț și, iată, gîndii, de ce Matilda putea să mă disprețuiască și să surîdă misterios. De astă dată însă mă gîndii îndelung înainte de a răspunde acestui surîs. Eram de acord să-i spun ceea ce simțeam, asumîndu-mi toate riscurile. Împăturii revistele, mă ridicai și îndreptîndu-mă spre birou îi spusei fără să mai fiu curios să-i văd reacția: „Și mai du-te și în… cu pasențele tale cu tot. Ai ajuns să mă plictisești de moarte cu stările tale sufletești abisale, fii fără grijă, n-o să te bat decît dacă ai să mă provoci, trebuie să știi că eu sînt un om bun și blînd, dar răspund la provocări, deși în marea tactică, în lupta pentru cucerirea puterii a clasei muncitoare, adăugai eu divagînd ironic, s-a lansat și lozinca: tovarăși, nu răspundeți la provocări. E valabil și între bărbat și femeie, dar uite, eu o să răspund, fiindcă nu este angajată decît viața a doi inși, dar nu-mi pasă, n-o să sufăr decît eu. Nu mă mai iubești, n-ai decît să pleci și să te duci să te spînzuri. O să vină după aceea aici în frumosul tău apartament ori marele Petea, ori o să-și fîlfîie fustele prin el fatala Tamara cea loială, care e iubită fiindcă nu e iubită. Lua-v-ar dracu pe toți!”

Închisei ușa biroului și mă regăsii printre cărțile și lucrările mele. Foarte bizar, bucuria eliberării de pîndă parcă intensifică chiar atunci dragostea pe care o simțeam pentru ea. Era un sentiment pur, curățit de tot, și de trecut și de prezent, și numai viitorul rămînea neatins: cîndva, cine știe cînd, gîndeam, va trece această criză și Matilda va renaște. Cine a putut iubi doi ani, așa cum mă iubise ea, poate uita o vreme fericirea de atunci, dar ea va înflori din nou, cu alt chip, din același izvor, fiindcă un om nu poate avea două suflete și mai ales nu poate trăi fără iubire. O să fie pentru un altul? N-are nici o importanță, principiul să rămînă, voi iubi și eu pe alta și sufletele noastre nu se vor chirci. Dimpotrivă, ne vom îmbogăți. Gîndire naivă de bărbat în înflorire, care nu bănuiește ce îl așteaptă.

Capitolul VI

Strania bucurie a acestei gîndiri nu mă părăsi cîteva luni. Și nu vedeam de ce m-aș abține s-o afirm. Veneam vesel acasă, îi povesteam cu vervă întîmplări din facultate, ultimele anecdote, îi descriam tipuri care făceau hazul mediului nostru universitar… Ea tresări și într-o zi nu se putu abține și izbucni în rîs. Reîncepu și ea să-mi povestească, așa cum făcuse înainte, și descoperii că se putea trăi plăcut și fără iubire, ba chiar mi se păru că era chiar mai bine, lucram liniștit și în timpul lucrului nu-mi mai apărea, trăsnindu-mă parcă, gîndul unui eșec al meu cu Matilda, un cuțit care mi se înfigea în inimă: de ce mi-a spus ceea ce mi-a spus, cum a putut s-o facă?

De două ori numai această pace fu tulburată. Într-o zi nu veni la masă și avu chef să nu-mi explice de ce și îi spusei pe un ton amenințător că orice s-ar întîmpla între noi, masa e sfîntă și că dacă are de gînd să repete istoria cu Petrică, n-o să fie bine. Datoria e una și dragostea e alta, datoria e neclintită, în timp ce dragostea poate să-și facă de cap, depinde de norocul omului… Așa borțoasă cum era, dacă se mai întîmpla o dată, a doua zi introduc acțiune de divorț și m-am cărat. Foloseam voit un limbaj popular, la gradul zero la care se aflau și sentimentele noastre, sugerîndu-i că aceste adevăruri pe care le invocam erau moștenite din popor, din generație în generație și nerespectarea lor nu cerea un limbaj mai elevat. Da, asta da, era pentru mine motiv de divorț, și nu faptul atît de nesigur, instabil și capricios al iubirii sau chiar al lipsei ei totale. Nu-mi răspunse, dar nici nu mă interesă să-i aud răspunsul.

Într-o noapte, și această întîmplare mi-a rămas vie în memorie, părăsii biroul unde dormeam, intrai peste ea și o luai în brațe. Ea se