care trăiesc doar câteva milioane de locuitori, deci un spațiu mai mult decât suficient. O altă posibilitate ar fi să se dea evreilor Palestina. Sioniștii din rândurile lor ar prefera-o. Înainte de război au emigrat foarte mulți evrei în Palestina. Problema este că arabii care trăiesc acolo nu îi vor. Dumneavoastră ar trebui să priviți totul ca pe o problemă medicală, modul acesta de a gândi ar trebui să vă fie familiar. Totdeauna prima măsură este de a înlătura pericolul acut, abia după asta se vor lua măsuri pentru vindecare. Asta este, pe scurt, politica față de evrei urmărită de Reich.

Brusc, Helene se simți epuizată. Ceva din modul în care spusese el toate acestea o dezorienta: totul era atât de sincer și corect și totuși suna atât de fals. Ea nu mai știa ce să creadă și mai ales nu știa ce să spună.

Salvarea îi veni de la sunetul care se auzi din buzunarul interior al pardesiului bărbatului.

Ludolf se încruntă.

— Vă rog să mă scuzați. Bănuiesc că este o urgență.

— Nicio problemă, spuse Helene și se retrase discret câțiva pași, în timp ce el scotea telefonul. Îl auzi răstindu-se la apelant:

— Am ordonat ca doar în caz de…

Apoi amuți, ascultă atent mormăind din când în când „hm…”, „da…” sau „înțeleg…” În final zise:

— Bine. Procedați așa. Vedeți ca acest Matthai să nu afle nimic, iar eu vin cât se poate de repede.

Încheie convorbirea, băgă telefonul înapoi în buzunar și se apropie vizibil neliniștit de Helene.

— Îmi pare rău, sarcinile mele nu îmi permit să întrerup contactul permanent cu serviciul meu, trebuie să fiu mereu disponibil.

— Nu face nimic, spuse Helene.

— Și este și mai rău că s-a întâmplat ceva care face inevitabilă întreruperea acestei minunate plimbări. Trebuie să mă întorc și să încerc să mai salvez ce se mai poate salva.

Helene simți ușurarea ca pe un duș cu apă caldă. Abia se stăpâni să nu zâmbească. În loc de asta, cu o expresie pe care o voia împietrită, întrebă:

— Îmi pot permite să întreb ce s-a întâmplat?

— Dumneavoastră puteți să întrebați, dar din păcate eu nu vă pot răspunde, ripostă Ludolf aplecând capul într-o parte.

— Atunci, zise Helene, să luăm lucrurile așa cum sunt.

Se întoarseră pe aleea care ducea la clădire. Pe drum, Ludolf îi destăinui agitat și confuz – era evident că telefonul îl zdruncinase – că intenția lui fusese „să adâncim încrederea între noi”, cum se exprimă el, în speranța că „într-o nu prea îndepărtată zi, dumneavoastră veți considera că nu ar fi nepotrivit să vă cer mâna”.

Helene simți că un cuțit îi străpunse inima și toată ușurarea ei dispăru.

— Poate că nu ar trebui să grăbim lucrurile, răspunse ea cu o voce care i se păru străină. Eu nu mă simt încă pregătită pentru un asemenea pas.

— Înțeleg.

Blestematul de baston! Boc! Boc! Boc! Părea că îi străpungea creierul, ca o picătură chinezească.

— Dar ceva îmi spune că noi suntem făcuți unul pentru celălalt și eu am deplina convingere că într-o zi și dumneavoastră veți ajunge la aceeași concluzie. Cel puțin permiteți-mi să sper asta.

Nu fu în stare să spună nu.

— Oricum nu aș putea să vă împiedic.

El păru să înțeleagă vorbele ca o încurajare! În orice caz surâse într-un fel ce îi făcu chipul strâmb și mai respingător și se grăbi să o asigure:

— Firește că v-ați dat seama de asta. Nu aș încerca să păcălesc o femeie! Deci eu sper în continuare și am să revin. Rămâne așa?

— Da, sigur, răspunse Helene spunându-și în sinea ei că și ea tot asta spera: ca toată povestea să se împotmolească de la sine.

46.

Sosi în sfârșit și ziua de luni și se putu refugia la agenție, departe de familie, care nu mai contenea să ridice osanale lui Ludolf von Argensleben. Ce plăcere să intre în birou, în imperiul ei, liniștit, curat, pașnic, cu perdelele de camuflaj trase de la fereastră, pentru a lăsa să pătrundă lumina zilei, care cădea pe suprafețele netede, pe lemnul sclipitor al mesei ei de lucru, pe parchetul cald și galben ca mierea și pe carcasa din oțel lăcuit în gri a computerului.

Primul mesaj care îi apăru imediat ce deschise computerul venea de la Adamek și era încă din seara zilei de vineri: Discuție luni, ora 9:30, în biroul meu!

Era de așteptat, își spuse Helene, deși avu o strângere de inimă: Ce i-o mai fi trecut prin cap? Iarăși exista pericolul ca Arthur să fie descoperit? Dacă da, va reuși ea să îl înlăture?

Vând-nevrând trebuia să aștepte discuția. Până atunci mai avea însă timp și se gândi să facă o interogare pentru care ar fi dorit să pedaleze chiar ieri-seară până la agenție, dacă nu ar fi trezit suspiciuni: Cu cine vorbise la telefon Ludolf ieri la prânz din parcul Ilm?

Nu ar fi putut să spună de ce voia să afle asta, dar știa că era o informație care îi era la îndemână, în ciuda faptului că accesul la datele lui era restricționat.

Solicită harta Germaniei, focaliză pe Weimar până când pe întreg ecranul apăru parcul Ilm. Unde se aflau ei când sunase telefonul? Pe aleea principală, pe colina de la mijlocul distanței dintre Pogwischhaus și Haus am Horn. Reținu coordonatele și le transferă la localizarea telefonului.

Nici nu trebuia să îl localizeze precis, pentru că la ora aceea în toată zona s-a efectuat o singură convorbire, și anume între un număr la care nu figura proprietarul – acesta trebuia să fie numărul de telefon al lui Ludolf, pe care ea și-l notă cu grijă – și numărul unui anume Heinz Perlinger, SS obersturmführer din Reichssicherheits-Hauptamt, diviziunea VI D, care se ocupa de informații externe vest/sfera de influență anglo-americană.

Heinz Perlinger se afla în momentul convorbirii în Bremen, în apropierea portului.

Helene privi ecranul, medită și se încruntă. Auzise numele Matthai. Matthai… Bremen… port…? Nu era acel – cum se numea? Wilhelm? Matthai de la poliția portuară Bremen?

Ce treabă avea Ludolf cu el?

Pe calea aceasta firește