că nu avea cum să afle, dar acum știa cel puțin că Ludolf făcea parte din SS și lucra pentru RSHA, probabil în spionajul extern.

Pesemne că el cunoștea de mult tot ce îi povestise despre ea. Probabil de aceea avea senzația de impostură, că era ceva putred în discuția lor.

Simți cum i se face pielea ca de găină.

Coborî privirea pe degetele ei, care pluteau deasupra tastaturii. Chiar va face ceea ce îi trece prin minte? Era riscant, cu siguranță. Și ceea ce făcuse vineri seara fusese riscant, însă acum, astăzi, în această dimineață de luni, când toți erau aici, proaspeți și odihniți după sfârșitul de săptămână, nu era doar mai riscant, ci de-a dreptul o nebunie.

Dar nu putea face altfel. Trebuia să afle unde se dusese Ludolf, după ce o lăsase acasă.

Și degetele începură să acționeze. Îi dădură cel mai înalt nivel de acces. Apelară urmărirea telefoanelor. Tastară numărul lui Ludolf și indicară momentul căutării: ieri după-amiază, după ora 16:00.

El plecase din Weimar pe autostrada spre Kassel, trecuse prin Braunschweig și Hannover spre Bremen.

Și apoi? Mai departe nu mai știa. Nu știa nici măcar de ce era atât de important pentru ea. Ci doar că avea o importanță.

Chibzui. Urmărirea telefonului se încheie. Nu cuteză să îl asculte.

Dar se opri exact în momentul în care era pe punctul de a tasta revenirea la nivelul ei normal de acces. Dacă tot ajunsese aici… dacă tot era în zona accesului nelimitat… atunci de ce să nu vadă ce se hotărâse la acea conferință menționată de Ludolf?

Nu știa dacă avea acces de la NSA la protocoalele secrete ale SS-ului, dar putea să încerce să afle. Și ce să vezi? Avea! Erau mii, clasate pe servicii și birouri, putând fi căutate după participanți, dată și cuvânt-cheie.

Helene nu cunoștea participanții, dar știa data: 20 ianuarie 1942. Și un cuvânt-cheie: Berlin, Wannsee.

Asta era. Documentul purta denumirea BP 1942-02-20? Berlin „soluția finală” și era clasificat strict secret, ceea ce însemna că cineva cu nivel de acces obișnuit nu putea să îi vadă nici măcar denumirea.

Helene îl deschise. Pe primul rând se repeta avertizarea: Strict Secret! Iar dedesubt scria Proces-verbal.

 

20.1.1942 Berlin, Grossen Wannsee

Nr.56/58 discuție privind soluția finală în problema evreilor, cu participarea:

Gauleiter Dr. Meyer și Reichsamtleiter Dr. Leibbrandt.

Ministerul pentru Teritoriile Ocupate din Est

Staatssekretär Dr. Stuckart, Ministerul de Interne

Staatssekretär Neumann, însărcinat cu planul pe patru ani

Staatssekretär Dr. Freisler, Ministerul Justiției

Staatssekretär Dr. Bühler, Serviciul Guvernatorului General

Unterstaatssekretär Luther, Ministerul de Externe

SS-Oberführer Klopfer, Cancelaria Partidului

Ministerialdirigent Kritzinger, Cancelaria Reichului

SS-Gruppenführer Hofmann, Oficiul Central pentru Rase și Colonizare

SS-Gruppenführer Müller și Obersturmbannführer Eichmann, Reichssicherheits-Hauptamt

SS-Oberführer Dr. Schöngarth și SS-Sturmbannführer Dr. Lange, Sicherheitspolizei și SD

Gazdă: SS-Obergruppenführer Heydrich, șef al Sicherheitspolizei și al SD

 

Helene dădu paginile în continuare, parcurgând în fugă textul în germana oficială seacă. Primele două capitole treceau în revistă desfășurarea de până acum a „respingerii evreilor din spațiul vital al poporului german”, listând câți evrei au fost determinați să emigreze (aproximativ 537 000), arătând cum au fost finanțați fără împovărarea trezoreriei Reichului (și anume prin evreii din străinătate și din interior) și se încheiau cu fraza:

 

Între timp, Reichsführerul SS și șef al Poliției Germane, având în vedere pericolul unei emigrări în timp de război și luând în considerare posibilitățile estului, a interzis emigrarea evreilor.

 

Helene se opri. Era ceva ciudat. Nu se potrivea cu ceea ce îi relatase Ludolf despre soluții.

Poate că asta era doar o măsură temporară. Și citi în continuare.

 

În locul emigrării, a apărut ca posibilitate de rezolvare, după aprobarea corespunzătoare de către Führer, evacuarea evreilor în est.

 

Apoi era trecut numărul evreilor care mai locuiau în fiecare land – în total 11 milioane – și se analiza în detaliu câți metiși și câte căsătorii între metiși și germani vor rezulta, dar despre Madagascar și Palestina nu exista nicio mențiune. Sau…? Nu cumva trecuse ea cu vederea ceva?

Nedumerită, Helene o luă de la capăt. La a doua citire, mai atentă, dădu de un fragment în care se vorbea despre ce trebuia să se petreacă până la urmă cu evreii.

 

Escortați, ca urmare a soluției finale, evreii trebuie să ajungă în est, mobilizați la muncă obștească. În coloane mari, separați pe sexe, cei apți de muncă vor construi drumuri în aceste zone și mare parte dintre ei vor dispărea pe cale naturală.

Eventualele resturi – va fi vorba fără îndoială de cei mai rezistenți – vor fi tratați corespunzător, pentru că reprezintă selecția naturală și vor fi baza unei noi construcții evreiești. (Vezi experiența istoriei.)

Ca urmare a punerii în practică a soluției finale, Europa va fi pieptănată de la vest la est. Teritoriul Reichului inclusiv protectoratul Boemiei și Moraviei, măcar din motivele legate de problema locuințelor și a celorlalte necesități social-politice, chiar de la început.

Evreii evacuați vor fi mai întâi duși în așa-zise ghetouri, pentru ca de acolo să fie transportați mai departe în est.

 

Helene simți că i se întoarce stomacul pe dos. Acesta era planul? Evreii să fie puși să construiască drumuri în est, până când mare parte dintre ei vor muri, pentru ca restul… să fie tratați corespunzător? Asta ce însemna? Corespunzător cu ce? La ce tratament se făcea referire?

Asta nu se explica, dar Helene avea bănuieli sumbre. Încă îi mai răsunau în urechi vorbele lui Himmler din acea sală despre dușmănia dintre evrei și poporul arian, de lupta dintre ei, „căreia îi va supraviețui doar unul