În cele din urmă era un sâmbure de adevăr în zvonurile care circulau, conform cărora în timpul campaniei din est, SS-ul împușcase mii de evrei polonezi și ruși, doar pentru că erau evrei.

Și Madagascarul? Madagascar era doar o minciună.

Privirea îi căzu pe ceas. Nouă și douăzeci și cinci! Era momentul să plece spre Adamek. Helene închise documentul, opri accesul la arhiva SS, reveni la nivelul ei normal de acces și șterse toate urmele activității. Apoi închise computerul, își luă notesul, creionul și cheia biroului.

Mâinile îi tremurau. Încă era stăpânită de o oroare nevăzută, imensă. Voiau pur și simplu să îi omoare pe evrei, pe toți. Iar ea, Helene Bodenkamp, contribuise deja la asta. Toți evreii găsiți în ascunzătorile lor datorită programului ei au fost transportați în est.

Închise ochii, încercă să respire calm și adânc. Nu va folosi nimănui dacă acum se va prăbuși sub privirile tuturor. Nimănui.

Când redeschise ochii era nouă și jumătate. Va întârzia, își înșfăcă lucrurile, încuie biroul și o luă la fugă.

•••

Nimeni nu spuse o vorbă despre faptul că întârziase. La masă ședeau Lettke și șeful, care nici măcar nu se uită la ea. La semnul secretarei agitate, intră și se așeză automat pe același scaun pe care șezuse vineri. Instinctiv, se făcu mai mică, de parcă așa ar fi putut deveni invizibilă.

— Extrem de dezamăgitor, încheie Adamek, având în față lista trimisă de Helene prin Elektropost, pe care, în timp ce vorbea, o împingea înainte și înapoi.

— Chiar am crezut că este o idee bună.

— Și chiar era, spuse Lettke, care părea că voia să își mai liniștească șeful. Numai că uneori, deși este bună, o idee nu funcționează.

Adamek îl privi supărat, încruntat.

— Ați testat și alte combinații?

Lettke ezită și îi căută privirea Helenei pentru a-i cere ajutorul.

— O mulțime, interveni aceasta. Tot ce putea fi luat în considerare. Dar combinația dintre scara pentru pod și toaleta de camping, cumpărate la scurt timp una de alta, a fost singura cu adevărat sigură. Cele mai multe variante au dat erori în nouăzeci la sută dintre cazuri, ceea ce eu consider inacceptabil.

— Firește că aveți dreptate. Cu degetele răsfirate, Adamek trase spre el lista, o privi ca și cum ar fi vrut să se asigure că nu se modificase nimic de când o privise ultima dată. Și adăugă: Ceea ce mă miră însă pe mine este că această interogare dă rezultate doar la Berlin.

Helene, pe care acest lucru nu o mira, zise:

— Eu am limitat interogarea la Berlin din motive de timp. Cum arată situația în alte părți, va trebui să vedem.

— Am făcut eu asta. Adamek se rezemă de spetează și își împreună mâinile. Am rugat-o pe Fräulein Jersch să realizeze o interogare de probă peste tot în Reich.

Lettke își privi ceasul.

— Da? Când a făcut asta?

— Ieri după-amiază, am rugat-o să își sacrifice duminica. Adamek făcu un gest cu mâinile interpretabil ca o scuză. Vă rog să nu vedeți în asta un semn de neîncredere. Pur și simplu am vrut să o facă cineva absolut neutru, neinfluențat.

Helenei îi păru că toți cei din încăpere îi auzeau bătăile inimii:

— Și? întrebă ea cu teamă. Care a fost rezultatul?

Lettke strânse din buze atât de tare, încât acestea se albiră, și se uită la ea.

— Cum am spus: nimic, răspunse Adamek. În tot Reichul nimeni nu a mai cumpărat în aceeași perioadă o scară pentru pod și o toaletă de camping. Asta s-a întâmplat doar la Berlin.

Helene își spuse că poate exagerase.

Lettke își drese glasul:

— Păi, Berlin este orașul cu cel mai înalt nivel de trai din Germania. Poate că în altă parte oamenii nu dispun de suficienți bani? Eu cred, să fiu cinstit, că taxele bancare cresc în fiecare an. Între timp au ajuns la un nivel dureros pentru cei mai mulți oameni și nu există altă opțiune. Acum nu se mai țin bani sub saltea, taxele trebuie plătite. Și mai este și programul de economisire obligatorie „Eiserne Sparen”, potrivit căruia zece procente se îngheață în cont și nu mai pot fi cheltuiți, ceea ce practic înseamnă că nu îi ai. Așadar, trebuie să luăm în considerare că majoritatea oamenilor care ascund pe cineva nu își pot permite cumpărături costisitoare și că aceștia sunt constrânși să recurgă la alte soluții.

— Și care ar fi acele soluții? întrebă Adamek.

Lettke ridică din umeri:

— Asta nu știm.

— Sau, interveni timid Helene, nu sunt ascunși atâția oameni câți credem noi.

— Ba da, ripostă Adamek, am primit o listă de la Ministerul de Interne, mai exact de la Oficiul Central pentru Emigrarea Evreilor. Cuprinde numele și diverse date ale evreilor despre care nu se cunoaște că ar fi emigrat, dar pe de altă parte nici nu ar fi fost deportați. Sunt mii de nume și acești oameni trebuie să fie undeva!

Helene, care un moment sperase că va rezolva ușor căutarea ascunzătorilor, se prăbuși în sine. Nu o să meargă. Firește că nu va merge. Toți locuitorii Reichului german erau înregistrați, de când Bismarck pusese să fie importate din Anglia primele mașini analitice, care să facă acest lucru. Pe vremea aceea funcționau cu cartele perforate, dar ulterior fusese doar o chestiune de zile ca datele să fie prelucrate pe computerele electronice.

Șeful se deplasă cu scaunul lui rulant la birou și luă un bilet pe care era notat locul din depozitul de date unde se afla lista menționată.

— Asta ar fi o apreciere pe care am putea-o urmări, spuse el după ce reveni. Valorificăm datele din telefonie, poșta electronică, traficul de știri, datele bancare și așa mai departe, ca să vedem cu cine au avut contacte cei ascunși, deoarece este foarte probabil să fi găsit adăpost la germanii cu care se cunoșteau bine.

Helenei i se tăie respirația.

— Dar… acesta ar fi un program uriaș!

— Da, îmi dau seama, Fräulein Bodenkamp. Dar dacă nu îl