falsă. Un tren galben, desfăcîndu-se din toate încheieturile, care nu aducea și nu ducea pe nimeni și care abia se oprea în gara pustie, iată tot ce mai rămăsese din trenul înțesat, la care Mr. Brown își atașa vagonul lui cu acoperiș de sticlă și cu fotolii episcopale și din convoaiele de o sută douăzeci de vagoane încărcate cu fructe, care treceau fără întrerupere în cursul unei după-amieze întregi. Trimișii tribunalelor care veniseră să cerceteze raportul cu privire la hecatomba stranie a păsărilor și la sacrificarea Jidovului Rătăcitor, îl găsiră pe părintele Antonio Isabel jucîndu-se de-a baba oarba cu copiii și, crezînd că raportul său era rezultatul unei halucinații senile, îl internară într-un azil. Puțin după aceea, îl trimiseră pe părintele Augusto Angel, proaspăt și înflăcărat cruciat, intransigent, sigur de sine, temerar, care trăgea el însuși clopotele de mai multe ori pe zi, pentru a împiedica sufletele să cadă în letargie, și umbla din poartă în poartă pentru a-i trezi pe cei leneși, ca să vină la liturghie, dar înainte de un an se văzu și el biruit de nepăsarea pe care o respirai o dată cu aerul, de praful arzător care îmbătrînea și înnămolea totul și de toropeala pe care o produceau chifteluțele de la dejun pe căldura insuportabilă a siestei.

La moartea Ursulei, casa căzu din nou într-o părăsire din care n-avea s-o poată scoate nici măcar o voință atît de decisă și viguroasă ca aceea a Amarantei Ursula, care, cu mulți ani mai tîrziu, devenind o femeie fără prejudecăți, veselă și modernă, cu picioarele pe pămînt, deschise ușile și ferestrele pentru a speria mizeria, restaură grădina, extermină furnicile roșii care începuseră să umble și ziua în amiaza mare prin verandă, și încercă în zadar să reînvie gustul uitat al ospitalității. Pasiunea Fernandei pentru viața retrasă ridicase o stavilă de netrecut la capătul celor o sută de ani vijelioși ai Ursulei. Nu numai că a refuzat să deschidă ușile cînd bătea vîntul secetos, dar blocă și ferestrele cu ajutorul unor scînduri bătute cruciș, supunîndu-se astfel consemnului părintesc de a se îngropa de vie. Corespondența costisitoare cu medicii nevăzuți se încheie cu un eșec. După o mulțime de amînări, se închise în odaia ei la data și la ora fixată, acoperită doar cu o pînză albă și cu capul îndreptat spre nord și la ora unu dimineața simți că fața îi era acoperită cu o batistă muiată într-un lichid glacial. Cînd se trezi, soarele strălucea prin fereastră și ea avea o tăietură uriașă în formă de arc care-i pornea de la vintre pentru a se termina la stern. Însă, înainte de a se fi împlinit perioada de odihnă recomandată, primi o scrisoare deconcertantă de la medicii nevăzuți, care spuneau că au răscolit-o timp de șase ore fără să găsească nimic care să corespundă simptomelor descrise de atîtea ori și cu atîta scrupulozitatea de ea. Într-adevăr, obiceiul dăunător pe care-l avea de a nu le spune lucrurilor pe nume dăduse naștere unei noi confuzii, căci singurul lucru pe care chirurgii telepatici îl găsiseră era o cădere a uterului, care se putea corecta cu ajutorul unei centuri. Fernanda, decepționată, încercă să obțină informațiuni mai precise, însă corespondenții necunoscuți nu-i mai răspunseră la scrisori. Ea se simți atît de copleșită de greutatea acestui cuvînt necunoscut, încît se hotărî să-și ia inima în dinți și să se intereseze de natura aparatului, și abia atunci află că medicul francez se spînzurase de o grindă cu trei luni mai înainte, și fusese îngropat, împotriva voinței satului întreg, de un fost tovarăș de arme al colonelului Aureliano Buendía. Ea se destăinui atunci fiului ei, José Arcadio, și acesta îi trimise centurile de la Roma, împreună cu o notă conținînd modul de întrebuințare, pe care o aruncă la closet după ce o învățase pe de rost, pentru ca nimeni să nu cunoască natura infirmității ei. Precauțiile ei erau inutile căci singurele ființe care mai rămăseseră în casă abia dacă o luau în seamă. Santa Sofia de la Piedád rătăcea într-o bătrînețe solitară, gătind puținul pe care-l mîncau, dedicîndu-se aproape în întregime slujirii lui José Arcadio Segundo. Amaranta Ursula, care moștenise unele farmece ale frumoasei Remedios, acorda lucrărilor ei școlare tot timpul pe care-l pierdea altă dată chinuind-o pe Ursula și începea să manifeste o judecată sănătoasă și o devoțiune față de studiu, care făcură să renască în Aureliano Segundo speranțele pe care i le inspirase Meme. Îi promise că o va trimite să-și termine studiile la Bruxelles, potrivit unui obicei de pe vremea companiei bananiere, și această iluzie îl făcu să încerce să readucă la viață pămînturile devastate de potop. Rarele dăți cînd mai era văzut venind acasă se datorau Amarantei Ursula, căci cu timpul, devenise un străin pentru Fernanda, iar micul Aureliano se arăta tot mai sălbatec și închis pe măsură ce se apropia de pubertate. Aureliano Segundo nădăjduia că bătrînețea va îmblînzi inima Fernandei, pentru ca băiatul să se poate integra în viața unui sat în care cu siguranță că nimeni nu și-ar fi luat osteneala de a face presupuneri bănuitoare cu privire la nașterea lui. Însă Aureliano însuși părea că preferă retragerea și singurătatea și nu încerca nici cea mai mică viclenie pentru a face cunoștință cu lumea care începea la poarta dinspre stradă. Cînd Ursula puse să se deschidă camera lui Melchiade, se apucă să-i dea tîrcoale, să arunce priviri curioase prin ușa întredeschisă, și nimeni nu știa în ce clipă José Arcadio Segundo și el ajunseră să se lege printr-o afecțiune reciprocă. Aureliano Segundo descoperi această prietenie cu multă vreme după ce ea se înfiripase, cînd îl auzi pe băiat vorbind despre omorurile de la gară. Aceasta se întîmplă la masă, într-o zi cînd cineva se plîngea de ruina în care căzuse satul după plecarea companiei bananiere, și cînd Aureliano îl contrazise cu o experiență și cu o maturitate de persoană mare. Punctul lui de vedere, spre deosebire de interpretarea generală, era că Macondo fusese o localitate prosperă, bine condusă, pînă în ziua cînd venise să semene în ea dezordinea, să o