corupă și să o stoarcă compania bananieră, ai cărei ingineri provocaseră potopul drept pretext ca să nu-și mai respecte angajamentele față de lucrători. Vorbind cu atîta judecată, încît Fernandei i se păru că vede o parodie blasfematorie a scenei cu Isus între cărturari, copilul descrise cu amănunte precise și convingătoare cum armata a mitraliat peste trei mii de lucrători adunați în fața gării și cum au fost încărcate cadavrele într-un convoi de două sute de vagoane pentru a le arunca în mare. Convinsă, ca cei mai mulți, de adevărul oficial după care nu se întîmplase nimic, Fernanda se scandaliză la gîndul că băiatul moștenise instinctele anarhiste ale colonelului Aureliano Buendía, și-i porunci să tacă. Aureliano Segundo, în schimb, recunoscu versiunea fratelui său geamăn. De fapt, deși toată lumea îl socotea nebun, José Arcadio Segundo era pe vremea aceea ființa cea mai lucidă din casă. Îl învăță pe micul Aureliano să scrie și să citească, îl iniție în studiul pergamentelor și-i insuflă o interpretare atît de personală asupra celor ce însemnase pentru Macondo compania bananieră, încît după mulți ani, cînd Aureliano se integrase lumii, toți aveau să creadă că versiunea pe care o povestea era produsul unei halucinații, căci era diametral opusă versiunii false pe care istoricii o admiseseră și consacraseră în textele școlare. În mica încăpere izolată pe care n-a atins-o niciodată nici vîntul arid, nici praful, nici căldura, amîndoi evocau viziunea atavică a unui moșneag cu o pălărie ca niște aripi de corb, care vorbea despre lume cu spatele la fereastră, cu mulți ani înainte ca ei să se fi născut. Amîndoi descoperiră în același timp că în locul acesta era totdeauna martie și totdeauna luni, și atunci înțeleseră că José Arcadio Buendía nu era atît de nebun cum povestea familia, ci că era singurul care fusese înzestrat cu suficientă luciditate pentru a întrevedea acest adevăr, și anume că timpul putea fi și el victima ciocnirilor și a accidentelor, și că deci putea să se spargă, lăsînd într-o odaie una din fracțiunile sale eternizate. Aureliano Segundo reușise pe de altă parte să opereze o clasificare a literelor criptice din pergamente. Era sigur că acestea corespundeau unui alfabet cu patruzeci și șapte pînă la cincizeci și trei de caractere, care, luate izolat, semănau cu niște mici păianjeni și cu ghearele de muscă, dar care, în caligrafia iscusită a lui Melchiade aveau aerul unor rufe întinse la zvîntat pe o sîrmă de fier. Aureliano își aminti că a văzut un tablou analog în enciclopedia engleză și îl aduse în cameră pentru a-l compara cu acela al lui José Arcadio Segundo. Erau într-adevăr identice.

Pe vremea cînd îi venise ideea tombolei cu cimilituri, Aureliano Segundo începu să se trezească noaptea cu un nod în gît, ca și cum și-ar fi înăbușit plînsul. Petra Cotes văzu în aceasta una din nenumăratele tulburări aduse de situația lor nenorocită, și în fiecare dimineață, timp de un an și mai bine, îi badijonă cerul gurii cu un pămătuf muiat în miere de albine și-i dădu să bea sirop de hrean. Cînd nodul din gîtlej deveni atît de apăsător încît începu să-l împiedice la respirat, Aureliano Segundo se duse la Pilar Ternera să vadă dacă nu cunoaște ea vreo buruiană care să-l ușureze. Neclintita bunică, ajunsă la vîrsta de o sută de ani, în fruntea unui mic bordel clandestin, declară că nu se încrede în superstițiile terapeutice dar consultă cărțile în această chestiune. Îl văzu pe cavalerul de caro cu gîtlejul străpuns de sabia valetului de pică, și deduse că Fernanda încerca să obțină ca bărbatul ei să revină acasă, folosind un procedeu foarte disprețuit care consta în a înfige ace în portretul lui, dar care, din pricina unei practici stîngace a acestui gen de vrăjitorie, îi provocase o tumoare internă. Cum Aureliano Segundo nu avea alte fotografii decît acelea de la cununia lui și întrucît din albumul familiei nu lipsea nici una, continuă să caute prin toată casa, profitînd de clipele de neatenție ale soției sale, și reuși să descopere pe fundul garderobei o jumătate de duzină de centuri în ambalajele lor originale. Crezînd că aceste fîșii de cauciuc roșu sînt niște obiecte de vrăjitorie, strecură unul în buzunar ca să i-l arate lui Pilar Ternera. Ea nu putu să-i determine natura, dar i se păru atît de suspect, încît în orice caz făcu să i se aducă jumătatea de duzină și le arse la un foc mare pe care-l aprinse în curte. Pentru a conjura presupusele vrăji ale Fernandei, îi prescrise lui Aureliano Segundo să moaie în apă o găină clocitoare și să o îngroape de vie la rădăcina castanului, și el făcu aceasta cu atîta bună credință, încît, în clipa cînd isprăvi de acoperit cu frunze moarte pămîntul răscolit, simțea deja că respiră mai ușor. La rîndul ei, Fernanda interpretă dispariția centurilor drept represalii din partea medicilor nevăzuți și cusu în interiorul rochiei ei un buzunar trainic în care-și puse noile bandaje trimise de fiul ei.

La șase luni după ce îngropase găina, Aureliano Segundo fu sculat la miezul nopții de un acces de tuse și avu impresia că e strangulat din interior cu niște clești de rac. Înțelese atunci că oricîte bandaje magice ar fi distrus și oricîte păsări de descîntec ar fi sacrificat, adevărul unic și trist era că avea să moară. Nu spuse aceasta nimănui. Chinuit de teama că va muri fără să o poată trimite pe Amaranta Ursula la Bruxelles, începu să lucreze ca niciodată și în loc de o loterie pe săptămînă, organiză trei. Îl vedeai dis-de-dimineață cutreierînd satul, pînă în cartierele cele mai îndepărtate și sărăcăcioase, încercînd să-și vîndă bilețelele cu o febrilitate care era de înțeles numai la un muribund. „Iată Divina Providență! striga el mereu. N-o lăsați să treacă, ea nu vine decît o dată la o sută de ani.” Făcea eforturi mișcătoare pentru a părea vesel, simpatic, vorbăreț, dar era de ajuns să vezi cît asuda, cît era de palid, pentru a ghici că abia își mai trage sufletul. Uneori se abătea din drumul său