și se ducea în locuri pustii unde să nu-l vadă nimeni, și se așeza o clipă pentru a se odihni de acei clești care-l sfîșiau pe dinăuntru. La miezul nopții mai era încă în mahalaua bordeielor, străduindu-se să le mîngîie cu făgăduințe de cîștiguri pe femeile solitare care suspinau în apropierea fonografelor: „Acest număr n-a mai ieșit de patru luni, le spunea el prezentîndu-le bilețelele sale. Nu-l lăsa să-ți scape, viața este mai scurtă decît ai crede.” Ajunseră să nu-i mai arate nici un respect, să-și bată joc de el, iar în ultimele luni nici nu-l mai numeau don Aureliano, cum făcuseră întotdeauna, ci chiar în prezența lui, îi ziceau Domnul Divină Providență. Glasul i se umplu de note false, se dezacorda și sfîrși prin a se stinge într-un horcăit răgușit de cîine, dar găsea încă destulă voință pentru a nu lăsa să slăbească așteptarea lozurilor mari în curtea Petrei Cotes. Cu toate acestea, pe măsură ce-și pierdea glasul și-și dădea seama că în curînd nu va mai putea îndura durerea, înțelegea tot mai bine că fiica lui nu va mai putea pleca la Bruxelles prin porcii și caprele scoase la loterie, și astfel concepu ideea de a organiza o loterie fabuloasă cu toate pămînturile pustiite de potop și pe care le-ar putea foarte bine readuce în stare bună acei care dispuneau de capitaluri. A fost o inițiativă atît de spectaculară, încît primarul însuși se oferi să o anunțe în public și se constituiră societăți ca să cumpere bilete de cîte o sută de pesos bucata, care se epuizară în mai puțin de o săptămînă. În noaptea tragerii la sorți, cîștigătorii organizară o petrecere strașnică, comparabilă doar cu cele din frumoasa epocă a companiei bananiere, iar Aureliano Segundo interpretă la acordeon, pentru ultima oară, melodiile uitate ale lui Francisco Bărbatul, dar fără să le mai poată și cînta.

Amaranta Ursula plecă la Bruxelles după două luni. Aureliano Segundo îi dădu nu numai banii de la această loterie extraordinară, ci și acei pe care reușise să-i pună de-o parte în cursul lunilor precedente, ca și suma foarte scăzută pe care o obținuse din vînzarea pianului mecanic, a clavecinului și a altor vechituri căzute în dizgrație. După socotelile lui, aceste fonduri aveau să-i ajungă pentru studiile ei și nu mai rămînea decît să găsească suma pentru biletul de întoarcere. Fernanda se opuse pînă în ultima clipă la această călătorie, scandalizată la gîndul că Bruxelles se afla atît de aproape de locul de pierzanie care era Parisul, dar se liniști în urma unei scrisori pe care i-o dădu părintele Angel, adresată unui pension de fete catolice condus de călugărițe și unde Amaranta Ursula făgădui că va locui pînă la terminarea studiilor. În afară de aceasta, preotul aranjă ca ea să călătorească sub supravegherea unui grup de franciscane care mergeau la Toledo, unde sperau să găsească oameni de încredere cu care să o trimită în Belgia. În timp ce se desfășura această corespondență precipitată care făcu posibilă o astfel de coordonare, Aureliano Segundo, cu ajutorul Petrei Cotes, se ocupă de bagajele Amarantei Ursula. În noaptea în care rînduiră unul din cuferele de mireasă ale Fernandei, totul era atît de bine pus la punct încît studenta știa pe de rost rochiile și papucii de catifea în care avea să efectueze traversarea Atlanticului, mantoul din postav albastru cu nasturi de aramă, și pantofii din piele de Cordoba pe care avea să-i poarte la debarcare. Știa, de asemenea, cum trebuie să umble ca să nu cadă în apă, atunci cînd va urca la bord pe pasarelă, că nu trebuie să se despartă nici o clipă de călugărițe, nici să iasă din cabina ei decît pentru a mînca, și că nu trebuie sub nici un pretext să răspundă la întrebările pe care necunoscuții, de orice sex ar fi fost ei, i le-ar pune cînd vor fi ieșit în largul mării. Își luă un flacon cu picături împotriva răului de mare și un caiet redactat chiar de mîna părintelui Angel, cuprinzînd șase rugăciuni pentru potolirea furtunii. Fernanda îi confecționă o centură din pînză groasă în care să-și păstreze banii și-i arătă cum să o poarte ajustată chiar pe corp, în așa fel încît să nu trebuiască să o scoată nici chiar cînd se culca. Vru să-i dea în dar oala ei de noapte din aur spălată cu leșie și dezinfectată cu alcool, dar Amaranta Ursula refuză de teamă ca nu cumva colegele ei de la pension să-și bată joc de ea. După cîteva luni, în ceasul morții, Aureliano Segundo avea să și-o amintească așa cum o văzuse ultima oară, încercînd zadarnic să coboare geamul plin de praf de la vagonul de clasa a doua pentru a auzi ultimele recomandări ale Fernandei. Purta o rochie din mătase roz cu un buchețel de pansele artificiale prinse cu o agrafă pe umărul stîng, pantofii de piele de Cordoba cu șireturi și tocuri joase și ciorapi satinați cu jartiere elastice la pulpe. Avea un trup zvelt, părul lung despletit și ochii vioi ai Ursulei la vîrsta ei, iar în felul în care-și luă rămas bun, fără să plîngă, dar și fără să surîdă, trăda aceeași tărie de caracter. Mergînd alături de vagon, pe măsură ce acesta lua viteză, și ținînd-o pe Fernanda de braț ca să nu se poticnească, Aureliano Segundo abia mai putu răspunde cu un gest al mîinii la sărutarea pe care fiica lui i-o trimise cu vîrful degetelor. Cei doi soți rămaseră nemișcați, în soarele arzător, privind cum trenul se confundă cu punctul negru de la orizont, ținîndu-se de braț pentru prima oară din ziua nunții lor.

În nouă august, înainte de a se fi primit cea dintîi scrisoare din Bruxelles, José Arcadio Segundo stătea de vorbă cu Aureliano în odaia lui Melchiade și, fără nici o legătură, îi zise:

— Amintește-ți întotdeauna că erau peste trei mii și că i-au aruncat în mare.

Apoi capul i se lăsă peste pergamente și muri cu ochii larg deschiși. În aceeași clipă, în patul Fernandei, fratele său geamăn ajunse la capătul martiriului lung