și teribil pe care-l făcuseră să-l îndure racii de fier care-i sfîșiau gîtlejul. Trecuse o săptămînă de cînd se întoarse acasă, fără glas, la capătul puterilor, numai piele și oase, cu cuferele lui transhumante și cu acordeonul lui de chefliu, pentru a-și ține promisiunea de a muri lîngă soția sa. Petra Cotes îl ajutase să-și adune lucrurile și-i spusese adio fără să verse o lacrimă, dar uitase să-i dea ghetele lăcuite pe care voia să le poarte în sicriu. Astfel, de îndată ce află că a murit, se îmbrăcă în negru, înveli ghetele într-un ziar și-i ceru voie Fernandei să vadă cadavrul. Fernanda n-o lăsă să treacă pragul ușii.

— Puneți-vă în situația mea, îi zise Petra Cotes pe un ton rugător. Închipuiți-vă cît de mult l-am putut iubi pentru a suporta o astfel de umilire.

— Nu există nici o umilință prea mare pentru o concubină, răspunse Fernanda. Așteptați deci să moară altul, dintre toți acei care v-au rămas, ca să-l încălțați cu aceste ghete.

Respectîndu-și promisiunea dată, Santa Sofia de la Piedád spintecă cu un cuțit de bucătărie cadavrul lui José Arcadio Segundo ca să se asigure că nu-l vor înmormînta de viu. Trupurile au fost așezate în sicrie asemănătoare și se putu constata atunci că redeveniseră identice în moarte, așa cum fuseseră pînă la adolescența lor. Vechii ortaci de chefuri ai lui Aureliano Segundo așezară pe sicriul lui o cunună purtînd o panglică violetă cu inscripția: „La o parte din calea mea, vacilor, viața este atît de scurtă.” Fernanda fu atît de indignată de o astfel de lipsă de respect încît puse să se azvîrle cununa la gunoi. În zăpăceala din ultima clipă, bețivanii triști care-i scoaseră din casă confundară sicriele și-l îngropară pe unul în groapa celuilalt.

XVIII

Aureliano nu părăsi multă vreme odaia lui Melchiade. Învăță pe de rost legendele fantastice din cartea cu foile volante, sinteza tratamentelor lui Hermann, paraliticul, însemnările despre știința demonologică, cheile pentru piatra filozofală, Centuriile lui Nostradamus și cercetările lui despre ciumă, în așa fel încît ajunse la adolescență fără să cunoască nimic despre epoca sa, dar înzestrat cu cultura de bază a unui om din evul mediu. La orice oră ar fi intrat în odaia lui, Santa Sofia de la Piedád îl găsea cufundat în lectură. În zorii zilei îi aducea o ceașcă mare de cafea fără zahăr, iar la amiază o farfurie cu orez garnisit cu felii de banane fripte, care era mîncarea unică servită în casă de la moartea lui Aureliano Segundo. Ea se îngrijea să-i taie părul, să-l curețe de lindini, să croiască pe măsura lui hainele vechi pe care le găsea în cuferele uitate, iar cînd începu să aibă o umbră de mustață, îi aduse briciul și castronașul pentru clăbuc care aparținuseră colonelului Aureliano Buendía. Nici unul dintre fiii acestuia din urmă, nici chiar Aureliano José, nu-i semănase într-atît, mai ales prin pomeții proeminenți și linia hotărîtă și puțin nemiloasă a buzelor. Așa cum i se întîmplase și Ursulei cu Aureliano Segundo, pe vremea cînd acesta studia în odaie, Santa Sofia de la Piedád credea că Aureliano vorbește singur. De fapt, el conversa cu Melchiade. Într-o amiază fierbinte, puțin după moartea gemenilor, el văzu cum se desprinde din reverberația ferestrei moșneagul lugubru cu pălăria lui în chip de aripi de corb, ca o materializare a unei amintiri sădite în memoria lui cu multă vreme înainte de a se naște. Aureliano terminase cu clasificarea alfabetului pergamentelor. Astfel că, atunci cînd Melchiade îl întrebă dacă a descoperit în ce limbă erau redactate, îi răspunse fără nici o șovăială:

— În sanscrită.

Melchiade îi dezvălui că posibilitățile sale de a reveni în odaia aceasta era numărate. Însă pleca liniștit spre întinsele preerii ale morții definitive, căci Aureliano avea timp să învețe sanscrita în cursul anilor care mai lipseau încă pentru ca manuscrisele să împlinească un secol și să poată fi descifrate. Tot el îi semnală că în mica ulicioară care duce la rîu și unde pe vremea companiei bananiere se ghicea viitorul și se tălmăceau visele, un înțelept catalan ținea o prăvălie cu cărți unde se găsește un Sanskrit Primer, care va fi mistuit de molii peste șase ani, dacă el nu se grăbește să-l cumpere. Pentru prima oară în existența ei îndelungată, Santa Sofia de la Piedád lăsă să se întrevadă un sentiment, și acesta era unul de stupoare, atunci cînd Aureliano îi ceru să-i aducă cartea pe care avea să o găsească între Ierusalimul eliberat și poemele lui Milton, la extremitatea din dreapta de pe rîndul al doilea al etajerei. Întrucît ea nu știa să citească, reținu pe de rost această formulă, și procură banii necesari vînzînd unul din cei șaptesprezece peștișori de aur care rămăseseră în atelier și a căror ascunzătoare, din noaptea în care soldații percheziționaseră casa, nu o cunoșteau decît ea și Aureliano.

Aureliano progresa în studiul sanscritei, în timp ce Melchiade se făcea de fiecare dată mai puțin asiduu și mai îndepărtat, estompîndu-se în lumina strălucitoare a amiezii. Ultima oară cînd Aureliano îl simți, abia dacă mai era o prezență invizibilă, care murmura: „Am murit de friguri în nisipurile din Singapor”. Odaia deveni atunci dintr-o dată vulnerabilă față de praf, față de căldură, de termite, de furnicile roșii, de moliile care aveau să prefacă în rumeguș toată știința cărților și a pergamentelor.

Nu lipsea mîncarea în casă. A doua zi după moartea lui Aureliano Segundo, unul dintre prietenii lui care aduseseră cununa cu inscripția ei ireverențioasă, se oferi să restituie Fernandei cîțiva bani cu care-i rămăsese dator soțului ei. Din ziua aceea, venea în fiecare miercuri un comisionar, aducînd un coș cu alimente care ajungea din plin pe o săptămînă. Nimeni n-a știut vreodată că acele alimente le trimitea Petra Cotes: pentru ea, a continua să dea de pomană aceleia care o umilise era un mod de a umili la rîndul ei. Cu toate acestea, ranchiuna ei se risipi mai curînd decît ar fi crezut, și atunci