continuă să le trimită de mîncare, din orgoliu, iar pînă la urmă, din compasiune. În cîteva rînduri, cînd nu mai avu curajul să-și vîndă bilețelele și cînd interesul oamenilor pentru loteriile ei dispăru, rămase ea fără să mănînce pentru ca Fernanda să poată mînca, și pînă ce nu văzu trecînd înmormîntarea ei, nu-și călcă deloc această promisiune.

Santa Sofia de la Piedád avea să găsească în scăderea numărului locuitorilor casei odihna pe care o merita după mai bine de o jumătate de veac de muncă. Niciodată nu se auzise vreo plîngere din partea acestei femei tăcute, de nepătruns, care însămînțase familia cu germenii îngerești ai frumoasei Remedios și cu solemnitatea misterioasă a lui José Arcadio Segundo, care-și consacrase o viață întreagă de singurătate și tăcere creșterii unor copii care abia își mai aminteau că sînt copiii și nepoții ei, și care se ocupase de Aureliano ca și cum s-ar fi născut din pîntecele ei, fără să știe măcar că-i era străbunică. Oriunde în afară de casa aceasta s-ar fi socotit de necrezut ca ea să doarmă întotdeauna pe o rogojină de trestie împletită pe care și-o întindea pe jos, în hambar, în mijlocul hărmălaiei nocturne a șoarecilor, fără să cuteze să-i mărturisească cuiva că a fost trezită, într-o noapte, de senzația înspăimîntătoare că cineva o privește în beznă și că era o viperă care i se tîra pe pîntece. Ea știa că, dacă i-ar fi povestit Ursulei acest fapt, aceasta ar fi împărțit patul cu ea, dar era în vremea cînd nimeni nu-și dădea seama de nimic dacă nu strigai în gura mare ce te doare, căci munca istovitoare de la brutărie, necazurile războiului, grija copiilor nu-ți lăsau răgazul de a te gîndi la fericirea altora. Petra Cotes, pe care n-a văzut-o niciodată, a fost singura care și-a amintit de ea. Se îngrijea să aibă o pereche bună de pantofi pentru ieșit, să nu-i lipsească îmbrăcămintea, chiar și în epoca în care trebuiau să facă minuni cu puținii bani de la tombolă. Cînd Fernanda veni în casă, avu toate motivele să creadă că era vorba de o servitoare eternizată aici, și cu toate că auzi de mai multe ori spunîndu-se că era mama soțului ei, lucrul i se părea atît de necrezut încît îi trebui mai mult timp ca să-l priceapă decît după aceea, ca să-l uite. Santa Sofia de la Piedád n-a părut niciodată să se formalizeze de această condiție de subalternă. Dimpotrivă lăsa impresia că-i place să umble de colo pînă colo prin toate ungherele, fără să se odihnească deloc sau să se plîngă, veghind asupra ordinii și curățeniei casei imense unde a trăit din adolescență și care, mai ales în epoca companiei bananiere, părea mai degrabă o cazarmă decît un cămin. Cu toate acestea, cînd muri Ursula, zeul supraomenesc al Santei Sofia de la Piedád, capacitatea ei extraordinară de muncă începură să slăbească. Nu numai că îmbătrînise și ajunsese la capătul puterilor, dar, de pe o zi pe alta, toată casa căzuse într-o criză de senilitate.. Un mușchi fin începu să se cațere pe ziduri. Cînd nu mai era nici un loc liber în curți, buruienile făcură să plesnească pe dedesubt cimentul din verandă, îl fărîmițară ca pe un cristal și se văzu cum răsar din crăpături aceleași floricele galbene pe care le găsise Ursula, cu aproape un secol mai înainte, în paharul cu dantura lui Melchiade. Neavînd nici timpul, nici mijloacele pentru a împiedica revărsarea naturii, Santa Sofia de la Piedád își petrecea ziua prin odăi, speriind șopîrlele care aveau să intre din nou o dată cu lăsarea nopții. Într-o dimineață văzu cum furnicile roșii părăsesc temeliile surpate, trec prin parterul cu flori, urcă de-a lungul balustradei, unde begoniile luaseră o culoare pămîntie, și intră în adîncurile casei. Încercă mai întîi să le omoare cu mătura, apoi cu insecticide și în cele din urmă cu var, dar a doua zi le regăsi în același loc, neîncetînd de a se strecura, tenace și invincibile. Fernanda, scriind copiilor scrisoare după scrisoare, nu-și dădea seama de ofensiva nestăvilită a distrugerii. Santa Sofia continuă singură să se lupte cu buruienile ca să nu năpădească bucătăria, să smulgă de pe pereți ciucurii uriași ai pînzelor de păianjeni care creșteau din nou în cîteva ceasuri, să răzuie galeriile termitelor. Dar cînd văzu că și odaia lui Melchiade, chiar dacă o curăța și mătura de trei ori pe zi, era plină de praf și de pînze de păianjen și că, în ciuda freneziei ei de gospodină, era amenințată de dărîmături și de acel aer de profundă mizerie pe care numai colonelul Aureliano Buendía și tînărul ofițer însărcinat cu percheziția o prevăzuseră, înțelese că a fost înfrîntă. Își îmbrăcă atunci hainele uzate de duminică, își încălță niște pantofi vechi care aparținuseră Ursulei, își trase o pereche de ciorapi de bumbac pe care-i făcuse cadou Amaranta Ursula și făcu o bocceluță cu cele două sau trei schimburi care-i mai rămăseseră:

— Mă predau, îi zise ea lui Aureliano. Este prea multă muncă în casa asta pentru bietele mele oase.

Aureliano o întrebă unde avea de gînd să plece și ea făcu un gest vag, ca și cum n-ar fi avut nici cea mai mică idee despre viitor. Se sili totuși să precizeze că are de gînd să-și petreacă ultimii ani ai vieții la o verișoară primară care locuia la Riohacha. Această explicație nu era verosimilă. După moartea părinților ei nu mai avusese legături cu nimeni în sat, nu primise nici scrisori, nici vești și niciodată nu fusese auzită vorbind despre rude. Aureliano îi dădu patrusprezece peștișori de aur, căci ea era gata să plece doar cu averea ei, care se ridica la un peso și douăzeci și cinci de centime. O văzu de la fereastra odăii cum traversa curtea cu bocceluța cu haine, tîrîndu-și picioarele, gîrbovită de ani, și mai văzu cum își trecea o mînă printr-o gaură din poartă pentru a trage zăvorul după ce a ieșit. Nu s-a mai aflat niciodată nimic despre ea.

Cînd află despre această dezertare, Fernanda vociferă alandala o zi