întreagă, cercetînd cuferele, scrinurile și dulapurile unul după altul, pentru a se încredința că Santa Sofia de la Piedád n-a furat nimic. Își arse degetele voind să aprindă un cuptor pentru prima oară în viața ei și trebui să-l roage pe Aureliano să o învețe cum se prepară cafeaua. Cu timpul, începu să se ocupe el de bucătărie. Cînd se scula, Fernanda găsea micul dejun servit, și apoi nu-și mai părăsea camera decît pentru a-și lua mîncarea pe care Aureliano i-o lăsa acoperită în spuză, și pe care ea o ducea pe masă, pentru a o mînca pe șervete de in, între candelabre, șezînd singură în capul mesei, în fața celor cincisprezece scaune goale. Nici chiar în aceste împrejurări, Aureliano și Fernanda nu-și împărțeau singurătatea, ci fiecare continua să și-o trăiască singur, făcîndu-și menajul fiecare în camera lui, în timp ce pînzele de păianjen continuau să înzăpezească trandafirii, să acopere grinzile și să căptușească pereții. Cam prin epoca aceasta avu Fernanda impresia că duhurile năpădiseră casa. S-ar fi spus că obiectele, mai ales cele mai de folos, dobîndiseră putința de a-și schimba locul prin propriile lor mijloace. Fernanda își pierdea vremea căutînd foarfecele de care era sigură că le pusese pe patul ei, și după ce răsturna cerul și pămîntul, le descoperea pe o etajeră în bucătăria unde era convinsă că n-a pus piciorul de patru zile. Dintr-o dată nu mai era nici o furculiță în sertarul cu tacîmuri și găsea, în schimb, șase pe altar și alte trei la lavoar. Această nesiguranță a lucrurilor era și mai exasperantă atunci cînd se așeza să scrie. Călimara pe care o punea la dreapta ei apărea dintr-o dată la stînga, tamponul-sugativ se făcea nevăzut și după două zile îl descoperea sub pernă, iar paginile adresate lui José Arcadio se amestecau cu cele destinate Amarantei Ursula, astfel că avea mereu spaima de a nu fi băgat scrisorile în plicurile inversate, așa cum se și întîmplase, de altminteri, de vreo cîteva ori. Într-o zi, își pierdu pana. I-o restitui, după două săptămîni, factorul poștal care o descoperise în geanta lui și care umbla din casă în casă întrebînd cui îi aparține. La început, ea crezu că toate acestea sînt opera medicilor nevăzuți, așa cum fusese și dispariția bandajelor, și începu chiar să le scrie o scrisoare, implorîndu-i să o lase în pace, dar trebui să se întrerupă, ca să facă altceva și, cînd reveni în odaie, nu numai că nu mai găsi scrisoarea începută, dar uită chiar și de intenția de a o scrie. Cîtva timp crezu că e Aureliano. Se apucă să-l supravegheze, să așeze anumite obiecte în drumul lui pentru a încerca să-l surprindă în clipa în care le va deplasa, dar foarte curînd trebui să se convingă că Aureliano nu părăsea odaia lui Melchiade decît ca să meargă la bucătărie sau la latrină, și că nu era omul care să facă farse. Astfel, ajunse să creadă că sînt feste de-ale spiridușilor și se decise să prindă fiecare lucru de locul în care socotea că se va servi de el. Legă foarfecele de capul patului cu ajutorul unei corzi lungi. Legă pana și tamponul sugativ de piciorul mesei și fixă călimara cu clei în dreapta locului unde avea obiceiul să scrie. Problemele nu se rezolvară însă cu una cu două, căci după cîteva ceasuri de cusut, coarda foarfecelor nu mai permitea să te folosești de ele la tăiat, de parcă spiridușii nu încetau să o scurteze. Același lucru se întîmpla cu sfoara care ținea pana, și chiar cu brațul ei, care după cîteva clipe de scris, nu mai ajungea pînă la călimară. Nici Amaranta Ursula la Bruxelles, și nici José Arcadio la Roma n-au aflat niciodată nimic despre aceste pățanii. Fernanda le povestea că e fericită și de fapt chiar și era, tocmai pentru că se simțea dezlegată de orice obligație, ca și cum viața ar fi purtat-o din nou în lumea părinților ei, unde nu erai afectat de problemele cotidiene, deoarece acestea erau dinainte rezolvate în imaginație. Acea corespondență interminabilă o făcu să-și piardă noțiunea timpului, mai ales după plecarea Santei Sofia de la Piedád. Se obișnuise să socotească zilele, lunile și anii luînd ca puncte de reper datele prevăzute pentru întoarcerea copiilor. Dar atunci cînd aceștia începură să modifice termenele, o dată și încă o dată, ea ajunse să confunde datele, să se încurce în soroace, și zilele semănau atît de mult între ele încît nu mai simțea cum trec. În loc să-și piardă răbdarea, ea se bucura în fond de această întîrziere. Nu se neliniștea din pricină că, la mulți ani după ce o anunțase că era pe cale să depună jurămîntul veșnic, José Arcadio continua să spună că așteaptă să-și termine studiile de înaltă teologie pentru a le începe pe cele de diplomație, deoarece ea înțelegea că treptele care duceau la înaltul scaun al Sf. Petru erau multe și pavate cu obstacole. În schimb, sufletul ei se exalta cînd primea vești care pentru alții ar fi părute lipsite de interes, ca aceea că fiul ei îl zărise pe Papa. Resimți o bucurie asemănătoare atunci cînd Amaranta Ursula o preveni că studiile ei se vor prelungi peste durata prevăzută, deoarece calificările ei excelente îi creaseră unele privilegii pe care tatăl ei nu le luase în considerare atunci cînd făcuse socotelile.

Cînd Aureliano izbuti să traducă primul pergament, se scurseseră peste trei ani de cînd Santa Sofia de la Piedád îi adusese lucrarea de gramatică. N-a fost o muncă inutilă, însă nu reprezenta decît abia primul pas pe un drum a cărui lungime era imposibil de prevăzut, deoarece textul în spaniolă nu însemna nimic: era vorba de versuri cifrate. Lui Aureliano îl lipseau elementele pentru a stabili codul care i-ar fi permis să le smulgă secretul, însă de vreme ce Melchiade îi spusese că prăvălia bătrînului savant catalan conținea cărțile de care avea nevoie pentru a descoperi sensul profund al manuscriselor, se hotărî să-i ceară Fernandei îngăduința de a merge să le caute. În odaia năpădită de resturi și moloz,