a căror proliferare de nestăpînit izbutise să doboare totul, chibzuia asupra modului celui mai adecvat de a-și formula cererea, prevedea toate împrejurările, calcula ocazia cea mai potrivită, dar cînd o întîlnea pe Fernanda venind să-și ia mîncarea din spuza cuptorului, acesta fiind de fapt singurul moment cînd putea să-i vorbească, rugămintea lui atît de trudnic pregătită i se oprea în gît și nu reușea să rostească o vorbă. A fost singura dată cînd o spionă. Ascultă cu sufletul la gură pașii din camera ei. O auzea cum se îndreaptă spre ușă pentru a primi scrisorile copiilor și pentru a le preda factorului pe ale ei, și trăgea cu urechea, noaptea tîrziu, la zgomotul dur și pătimaș al penei pe hîrtie, înainte de a auzi pocnetul întrerupătorului și mormăitul rugăciunilor pe întuneric. Abia atunci adormea, cu speranța că a doua zi se va ivi ocazia mult așteptată. Se legănă atît în iluzia că permisiunea nu-i va fi refuzată, încît într-o bună dimineață își tăie părul care-i atîrna pînă la umeri, își rase barba stufoasă, îmbrăcă niște pantaloni strîmți și o cămașă cu guler fals pe care nu mai știa de la cine le moștenise, și așteptă în bucătărie ca Fernanda să vină să ia micul dejun. Nu mai era femeia de toate zilele care venise, cea cu fruntea trufașă și cu mersul statuar, ci o bătrînă de o frumusețe supranaturală, cu o capă de hermină îngălbenită, o coroană de carton aurit și alura lîncedă a celei care a plîns mult în taină. Într-adevăr, de cînd îl găsise în cuferele lui Aureliano Segundo, Fernanda își îmbrăcase adesea costumul de suverană, mîncat de molii. Oricine ar fi văzut-o în fața oglinzii, extaziată de propriile ei maniere de monarhă, ar fi putut-o socoti nebună. Totuși, nu era. Transformase, pur și simplu, aceste semne exterioare ale regalității într-o mașină de amintit. Cînd le îmbrăcă pentru prima oară, un nod i se puse fără voia ei, în inimă, și ochii i se umplură de lacrimi, deoarece simți din nou, în clipa aceea, mirosul de lac al cizmelor militarului care venise să o pețească pentru a o face regină, și sufletul i se închegă cu nostalgia visurilor pierdute. Se simți atît de bătrînă, atît de sfîrșită, atît de îndepărtată de cele mai frumoase clipe ale vieții ei, încît le regretă chiar și pe cele care-i rămăseseră în amintire drept cele mai urîte, și abia atunci descoperi cît de mult îi lipseau acele adieri de origan din verandă, mireasma trandafirilor la căderea serii și chiar temperamentul bestial al străinilor care veneau în casă. Inima ei de cenușă, care rezistase, fără să se sfărîme, la loviturile cele mai bine țintite ale realității cotidiene, se nărui la primele asalturi ale nostalgiei. Nevoia de a se simți melancolică se transforma în viciu pe măsură ce o răvășeau anii. Singurătatea o făcu mai umană. Cu toate acestea, în dimineața în care intră în bucătărie și se pomeni cu o ceașcă de cafea pe care i-o oferea un adolescent osos și palid, cu o lucire halucinantă în ochi, se simți brutal sfîșiată de ridicol. Nu numai că-i refuză permisiunea, dar de atunci păstră la ea cheile casei în buzunarul în care-și păstra bandajele, nefolosite încă. Era o precauție inutilă, căci dacă ar fi vrut, Aureliano s-ar fi putut furișa și chiar întoarce în casă fără să fie observat. Însă captivitatea prelungită, necunoașterea lumii și deprinderea de a asculta, secătuiseră în inima lui germenii răzvrătirii. Astfel că se întoarse în ascunzișul său, citind și recitind pergamentele și auzind pînă noaptea tîrziu suspinele Fernandei în dormitor. Într-o dimineață veni ca de obicei să aprindă focul și găsi în spuza stinsă mîncarea pe care o lăsase în ajun pentru ea. Se duse atunci și-și băgă capul pe ușa dormitorului și o văzu întinsă pe pat, acoperită cu capa de hermină, mai frumoasă ca oricînd, cu pielea preschimbată într-o crustă de ivoriu. Cînd sosi José Arcadio, după patru luni, o găsi intactă.

Era imposibil să-ți închipui un bărbat care să semene mai bine cu mama lui. Purta un costum de tafta funebră, o cămașă cu guler rotund și tare și o panglică îngustă de mătase pe care o înnodase în lipsă de cravată. Avea tenul livid, aerul lînced, o privire inexpresivă, buzele subțiri. Părul lui negru, întins și lucios, împărțit la mijloc printr-o cărare dreaptă și palidă, părea că este fals ca și acela al statuilor sfinților. Umbra de barbă îndepărtată cu grijă de pe obrazul lui de parafină părea o umbră a conștiinței sale. Avea mîinile palide, irigate de nervuri verzi, cu degete parazitare, iar la arătătorul stîng un inel din aur masiv, pe care era montat un opal de formă rotundă. Cînd îi deschise poarta de la stradă, Aureliano nu trebui să se întrebe cine era pentru a ghici că venea de foarte departe. La trecerea lui, casa se impregnă de mirosul de apă parfumată pe care Ursula i-o punea pe cap, cînd era copil, ca să-l poată găsi în întuneric. Într-un mod imposibil de precizat, José Arcadio rămăsese, după atîția ani de absență, un copil tomnatic, grozav de trist și de solitar. Se îndreptă direct spre camera mamei sale, unde Aureliano evaporase mercur timp de patru luni cu ajutorul atanorului care aparținuse bunicului său, pentru conservarea corpului după formula lui Melchiade. José Arcadio nu-i puse nici o întrebare. Sărută cadavrul pe frunte, scoase din micul buzunar ascuns dedesubtul rochiei cele trei bandaje rămase nefolosite, ca și cheia de la garderob. Făcu toate acestea cu gesturi precise și hotărîte, care contrastau cu aerul său lînced. Scoase din dulap un sipet îmbrăcat în damasc, purtînd blazonul familial și găsi, în interiorul cu mireasmă de santal, voluminoasa misivă prin care Fernanda își ușura inima de nenumăratele adevăruri pe care i le ascunsese. O citi fără să se așeze, cu aviditate dar fără nici o emoție, iar la pagina a treia se opri și-l examină pe Aureliano cu un ochi atent, de parcă abia atunci i-ar fi aflat adevărata identitate.

— Va să zică, îi spuse el cu un