— Sînt Aureliano Buendía.

— Du-te în odaia ta, spuse José Arcadio.

Aureliano nu ieși nici măcar din curiozitate, cînd auzi zgomotul funeraliilor solitare. Uneori, îl observa din bucătărie pe José Arcadio care umbla prin casă cu respirația gîfîindă, iar după miezul nopții, continua să-i asculte pașii prin dormitoarele părăginite. Timp de luni întregi nu-i auzi sunetul glasului, nu numai pentru că José Arcadio nu-i adresa niciodată un cuvînt, ci și pentru că nici el însuși nu avea nici o dorință s-o facă și nici vreme să se gîndească la altceva decît la pergamente. La moartea Fernandei, scosese ultimul dintre peștișorii de aur și se dusese la prăvălia înțeleptului catalan să caute cărțile de care avea nevoie. Nu-l interesă nimic din cele ce văzu pe drum, poate pentru că n-avea amintiri ca să le facă interesante, iar străzile goale și casele pustii erau întocmai cum și le închipuise într-o vreme în care și-ar fi vîndut sufletul pentru a le vedea. Își luase singur permisiunea pe care i-o refuzase Fernanda, dar numai o singură dată, cu un unic scop și pentru un minimum de timp indispensabil, astfel că parcurse fără oprire cele unsprezece loturi de case care o despărțeau pe a lui de ulicioara unde odinioară se tălmăceau visele și intră pe nerăsuflate în prăvălia jalnică și întunecoasă unde abia aveai loc să te miști. Mai mult decît o librărie, aceasta părea o ladă de gunoi pentru cărțile răpănoase, zvîrlite de-a valma pe etajerele mîncate de termite, în colțurile îmbîcsite de pînze de păianjen, ba chiar și în locurile care ar fi trebuit să rămînă libere pentru circulat. Pe o masă lungă, încărcată și ea cu volume enorme, stăpînul localului redacta o proză neobosită într-o caligrafie violetă, cam delirantă, pe niște foi scoase dintr-un caiet de școală. Avea un păr frumos argintat care-i cădea pe frunte ca panașul unui papagal și ochii albaștri, vioi și înguști, dezvăluiau blîndețea omului care a citit toate cărțile. Era în chiloți, plin de sudoare și nu-și abandonă scrisul pentru a se uita cine a intrat. Aureliano nu întîmpină nici o greutate în a descoperi în această dezordine fabuloasă cele cinci cărți pe care le căuta, deoarece se aflau exact pe locul pe care i-l indicase Melchiade. Fără să spună un cuvînt, i le întinse împreună cu peștișorul de aur înțeleptului catalan, care le examină încordîndu-și pleoapele ca valvele unei moluști.

— Pesemne că ești nebun, zise el pe limba lui, ridicînd din umeri, și-i înapoie lui Aureliano cele cinci cărți și peștișorul de aur: Ia-le, zise el în spaniolă. Ultimul care le-a citit a fost, dacă nu mă înșel, Isac Orbul, așa că ar trebui să chibzuiești bine ce faci.

José Arcadio restaură camera lui Meme, puse să se curețe și să se repare perdelele de catifea și damascul baldachinului de la patul viceregal și readuse în stare de funcționare baia părăsită, a cărei cadă de ciment era acoperită cu o crustă neagră, fibroasă și aspră. La aceste două locuri se reducea imperiul său de adunătură, de produse exotice în stare vrednică de milă, de parfumuri falsificate și de bijuterii de imitație. Singurul lucru care părea că-l deranjează în restul casei erau statuile sfinților de pe altarul casei, pe care le arse într-o după-amiază, pînă nu mai rămase decît cenușa, pe un rug pe care-l aprinse în curte. Dormea dimineața pînă după orele unsprezece. Intra în baie într-o tunică scămoșată, brodată cu dragoni auriți, încălțat în papuci cu ciucuri galbeni, și acolo oficia un ritual care, prin meticulozitatea și durata lui, amintea de acel al frumoasei Remedios. Înainte de a face baie, aromatiza cada cu sărurile din trei flacoane de alabastru. Nu-și turna apă cu o tigvă de totuma, după obiceiul casei, ci se scufunda în apele parfumate și plutea cu fața în sus timp de aproape două ceasuri, lenevit de răcoarea plăcută și de amintirea Amarantei. La cîteva zile după sosire, își părăsi costumul de tafta care nu numai că ținea prea cald pentru satul acela, dar era și singurul pe care-l avea, și-și puse în loc niște pantaloni strîmți, foarte asemănători cu acei ai lui Pietro Crespi din timpul lecțiilor de dans, și o cămașă din borangic curat, cu inițialele sale brodate în dreptul inimii. De două ori pe săptămînă își spăla toate rufele în baie și rămînea în tunică pînă ce acestea să uscau, deoarece nu mai avea altceva de îmbrăcat. Niciodată nu lua masa acasă. Ieșea după ce se potolea căldura mare de la amiază și nu se întorcea decît foarte tîrziu noaptea. Atunci își relua plimbările lui agitate de-a lungul și de-a latul dormitorului, respirînd ca o pisică și gîndindu-se la Amaranta. Ea și privirea înspăimîntătoare a sfinților în lumina candelei erau singurele amintiri pe care le păstrase de acasă. I se întîmplase de multe ori, în halucinantul august roman, să-și deschidă ochii chiar în toiul unui vis și să o vadă pe Amaranta răsărind dintr-un bazin de marmură pestriță cu jupoanele ei de dantelă și cu mîna bandajată, idealizată de nostalgia exilului. Spre deosebire de Aureliano José, care încercase să înece acea imagine în smîrcurile însîngerate ale războiului, el se străduia să o păstreze vie în mlaștina lui concupiscentă, în timp ce-i fabrica mamei lui balivernele interminabile despre vocația lui pontificală. Nu-i trecu niciodată prin gînd, după cum nu-i trecea nici Fernandei, că îndelungata lor corespondență nu era decît un schimb de povești fanteziste. José Arcadio, care părăsise seminarul îndată după sosirea sa la Roma, continua să alimenteze legenda despre teologie și drept canonic, pentru a nu pune în primejdie moștenirea fabuloasă despre care povesteau scrisorile delirante ale mamei sale și care avea să-l scoată din viața de mizerie și de înjosire pe care-o împărțea cu doi prieteni într-o mansardă de pe Transtevere. Cînd primi ultima scrisoare de la Fernanda, dictată de presimțirea morții iminente, puse într-o valiză ultimele urme ale falsei sale străluciri și traversă oceanul în fundul calei împreună cu emigranții care se înghesuiau ca animalele la abator, mîncînd macaroane reci