se realiza într-un spaţiu de 1,2, 3, 4, 5, sau orice alt număr de dimensiuni. De aci marinarul nostru fără imaginaţie ar putea deduce că un creator binefăcător trebuie să fi luat pe marinari sub protecţia sa deosebită; că acest creator a voit ca spaţiul să aibă trei dimensiuni, anume pentru ca în universul creat de dânsul să se poată face noduri şi să se treacă oceanul – cu un cuvânt, că spaţiul are trei dimensiuni pentru ca să poată exista marinari. Acest raţionament pare a avea aceeaşi valoare la argumentul de mai sus; într-adevăr viaţa, considerată în ansamblul ei, şi facultatea de a face noduri au cam aceeaşi importanţă; şi una şi cealaltă nu alcătuiesc decât o fracţiune cu totul fără însemnătate a activităţii totale a universului material.

  Deci, după actualele date ale ştiinţei, în acest fel surprinzător am ajuns să existăm. Iar mirarea noastră nu poate decât să sporească, îndată ce căutăm să trecem de la problema originilor la aceea a scopului existenţei noastre, adică dacă încercăm să prevedem ce rezervă rasei noastre destinul.

  Viaţa, aşa cum o cunoaştem, nu poate exista decât în condiţii convenabile de lumină şi căldură; noi înşine nu existăm decât pentru că pământul primeşte de la soare exact cantitatea necesară de radiaţie; dacă s-ar rupe echilibrul într-un sens sau altul, exces sau lipsă, viaţa ar dispărea inevitabil de pe globul nostru. Şi trăsătura esenţială a situaţiei este că echilibrul se poate rupe foarte lesne.

  Omul primitiv trăind în zona temperată a pământului a trebuit să vază cu un fel de groază epoca de gheaţă coborând peste aşezările lui; în fiece an gheţarii ajungeau mai jos în văi; în fiecare an soarele părea mai puţin capabil de-a furniza căldura pe care o reclama viaţa. Pentru el, ca şi pentru noi, universul părea a fi ostil vieţii.

  Noi, care trăim acum în zona îngustă temperată din jurul soarelui şi care căutăm să străbatem depărtările viitorului, vedem că suntem ameninţaţi de o epocă de gheaţă cu totul diferită. Întocmai precum Tantal, stând în picioare într-o apă destul de adâncă încât aproape să-l înece, era totuşi condamnat să moară de sete, la fel este destinul tragic al rasei noastre de a fi condamnată să moară de frig în timp ce cea mai mare parte a substanţei universului va rămâne atât de arzătoare că în ea viaţa nu se va putea adăposti. Soarele, neavând nici o sursă exterioară de căldură, va emite fatal din ce în ce mai puţine radiaţii generatoare de viaţă şi prin aceasta chiar zona temperată a spaţiului în care viaţa poate exista va trebui să se reducă încetul cu încetul şi să alunece spre frig şi spre întunecimile exterioare.

  Pe cât putem prevedea ele vor continua să activeze până când frigul va fi ucis viaţa pe pământ afară dacă vreo ciocnire sau vreun cataclism nu vor interveni şi nu vor distruge viaţa mai curând printr-o moarte mult mai rapidă. Acest destin în perspectivă nu e rezervat numai pământului nostru; alţi sori vor muri ca şi al nostru şi viaţa care ar putea exista pe alte planete va avea şi acolo acelaşi sfârşit fără glorie.

  Fizica ne ţine acelaşi limbaj ca şi astronomia. Căci independent de orice consideraţie astronomică, principiul general al fizicii, cunoscut sub numele de a doua lege a termodinamicii, prezice că universul nu poate avea decât un singur sfârşit, o „moarte termică”, atunci când energia totală a universului va fi distribuită uniform şi când toată substanţa sa va avea aceeaşi temperatură. Temperatura aceasta va fi însă atât de joasă, că va face imposibilă orice viaţă. N-are importanţă pe ce cale se va ajunge la această stare finală; toate drumurile duc la Roma şi sfârşitul călătoriei nu poate fi altul decât moartea universală.

  Dar atunci la atâta se reduce viaţa? A cădea aproape din greşeală într-un univers care n-a fost făcut pentru viaţă şi care, după toate aparenţele, îi e complet indiferent sau chiar hotărât ostil. A rămâne cramponaţi pe un fragment de fir de nisip până ce frigul morţii ne va fi nimicit; a ne pavana un răstimp de o oră pe teatrul nostru minuscul, ştiind foarte bine că aspiraţiile noastre sunt toate condamnate la un eşec final şi că tot ce vom fi făcut va trebui să piară împreună cu rasa noastră, lăsând universul ca şi când noi n-am fi existat?

  Astronomia pune întrebarea, dar cred că răspunsul trebuie să-l cerem fizicii. Căci astronomia poate să ne demonstreze aranjamentul actual al universului, vidul şi imensitatea spaţiului şi neînsemnătatea locului ce-l ocupăm noi într-însul; ea poate chiar să ne spuie câte ceva şi despre natura schimbărilor produsă de trecerea timpului. Dar trebuie să pătrundem adânc în natura fundamentală a lucrurilor înainte de a putea spera un răspuns la întrebarea noastră. Iar aceasta nu mai ţine de domeniul astronomiei; dimpotrivă, ancheta aceasta ne duce de-a dreptul în inima fizicii moderne.”

  Fragmentul de mai jos e scos din celălalt articol împrumutat de Bulgăran, publicat într-o mare revistă franceză, şi intitulat Evoluţia e oare revolută?

  „Fiinţele vii sunt departe de a fi toate capodopere. Cum notase deja Theophraste d'Eresos, sunt în natură multe lucruri rău făcute, sunt multe note false în pretinsa „simfonie a adaptărilor”, care ar fi lumea animată.

  Se cunosc animale care se împiedică în ghearele lor prea lungi, altele care pot abia să se mişte, abia să mănânce, sau abia să se reproducă; în sfârşit, animale atât de defectuoase şi de greşit făcute, cât pot să fie, aşa cum sunt ele. Nedinţatele şi cetaceele sunt, spune Guye'not, „colecţii de monstruozităţi”; furnicarul merge greu pe cioatele lui cu gheare. Mezoplodonul are dinţi mediani şi îndoiţi înăuntru, care îi închid aproape cu totul gura; Leneşul are gheare aşa de mari, că nu poate să meargă şi e silit să rămâie agăţat de ramurile arborilor.

  Iată păsări dăruite cu ciocuri straniu de incomode: Rhyncops, a cărui mandibulă inferioară întrece cu mult pe cea superioară; Anastomus, cu ciocul deschis, Cataoul, cu ciocul prea masiv,