class="p1">  Cei mai mulţi atomi nu posedă proprietatea aceasta. Atomii de hidrogen şi de oxigen, de pildă, se pot combina pentru a forma moleculele de hidrogen (H2 sau H3), de oxigen sau de ozon (O2 sau O3), de apă (H2O), sau de apă oxigenată (H2O?), dar niciunul din aceşti compoziţi nu cuprinde mai mult de patru atomi. Adăogirea azotului nu schimbă mare lucru: compuşii hidrogenului, oxigenului şi azotului cuprind toţi relativ puţini atomi. Dar o adăogire ulterioară de carbon transformă complet tabloul; atomii de hidrogen, de oxigen, de azot şi de carbon se combină pentru a forma nişte molecule cuprinzând sute, mii şi chiar zeci de mii de atomi. Corpurile vii sunt alcătuite în esenţă din asemenea molecule. Cu vreun secol în urmă se admitea încă, obicinuit, că ar fi necesară un fel de forţă „vitală” pentru a produce aceste molecule, uriaşe, precum şi celelalte substanţe care intră în compoziţia corpurilor vii. Dar iată că Wohler, în laboratorul său şi prin procedeurile fireşti ale sintezei chimice, a produs ureea (CO2) (NH2), care este un produs tipic animal; pe urmă s-a realizat sinteza şi altor elemente ale corpurilor vii. Azi fenomenele ce se atribuiau odinioară „forţei vitale” se interpretează unele după altele prin mijlocirea procedeelor ordinare ale fizicii şi ale chimiei. Deşi problema e încă departe de soluţia ei, devine din ce în ce mai probabil că ceea ce deosebeşte special materia corpurilor vii este prezenţa, nu a unei „forţe vitale”, dar a acestui element cu totul banal, carbonul, totdeauna în combinaţie cu alţi atomi, cu care împreună formează molecule excepţional de voluminoase.

  Dacă este aşa, atunci viaţa nu există în univers decât pentru că atomul carbonului posedă anume proprietăţi excepţionale. Interesul pe care-l prezintă carbonul din punct de vedere chimic rezidă, fără îndoială, în faptul că acest element formează un fel de tranziţie între metale şi metaloide, dar până acum nu se cunoaşte în constituţia fizică a atomului de carbon nimic ce ar putea explica aptitudinea-i cu totul specială de a lega împreună alţi atomi. Atomul de carbon se compune din şase electroni care se învârtesc în jurul unui sâmbure central ca şase planete gravitând în jurul unui soare; el pare a nu se deosebi de cei doi vecini ai săi mai apropiaţi în tabloul de elemente chimice, atomii de bor şi de azot, decât că posedă cu un electron mai mult decât primul şi cu un electron mai puţin decât al doilea. Totuşi această uşoară diferenţă trebuie să explice în ultimă instanţă toată diferenţa dintre viaţă şi absenţa de viaţă. Fără îndoială, raţiunea pentru care atomul cu şase electroni posedă aceste proprietăţi remarcabile îşi are originea în vreo lege primordială a naturii, pe care fizica matematică încă n-a ajuns s-o pătrundă.

  Chimia mai cunoaşte şi alte cazuri similare. Fenomenul magnetismului permanent apare într-un grad exagerat în fier şi într-un grad mult mai redus la vecinii săi, nichelul şi cobaltul. Atomii acestor elemente posedă câte 26, 27 şi 28 de electroni. Proprietăţile magnetice ale celorlalţi atomi sunt, în comparaţie, aproape neglijabile. S-ar părea deci că, deşi nici aici fizica matematică n-a lămurit încă chestiunea, magnetismul ar depinde de proprietăţile particulare ale atomilor cu 26, 27 şi 28 de electroni, şi mai cu seamă de ale celui dintâi. Un al treilea exemplu ni-l oferă radioactivitatea care se limitează, în afară de excepţii aproape neînsemnate, la grupul de atomi posedând de la 83 la 92 electroni; „ici aici nu ştim pentru ce. Astfel singurul lucru ce ni-l poate spune chimia este că viaţa trebuie pusă în aceeaşi categorie ca magnetismul şi radioactivitatea. Universul e construit în aşa fel, încât să funcţioneze după anumite legi. După aceste legi, atomii care posedă anume număr definit de electroni, adică 6, de la 26 la 28 şi de la 83 la 92, au anume proprietăţi speciale care se manifestă în fenomenele vieţii, ale magnetismului şi ale radioactivităţii. Un creator atotputernic, pe care nu l-ar fi împiedicat nici o limitare, n-ar fi fost redus la legile care guvernează universul actual; el ar fi putut alege să construiască un univers conform cu oricare din infinita multiplicitate de grupuri de legi posibile. Dacă ar fi adoptat un alt ansamblu de legi, alţi atomi particulari ar fi putut poseda alte proprietăţi speciale legate de constituţia lor. Nu putem spune care anume, dar că viaţa şi magnetismul şi radioactivitatea, poate să nu fie decât o consecinţă accidentală a grupului particular de legi care cârmuieşte universul actual.

  Este adevărat că cuvântul „accidental” se pretează la discuţii. Căci pentru ce creatorul universului n-ar fi ales un grup special de legi, tocmai pentru că aceste legi aveau să tragă jupă ele apariţia vieţii? De ce n-ar fi fost acesta felul său de a crea viaţa? Atâta timp cât considerăm pe creator o fiinţă antropomorfică, animată de sentimente şi de interese asemănătoare cu ale noastre, nu se poate răspunde la obiecţia aceasta decât cel mult prin observaţia că, o dată admis postulatul unui astfel de creator, nici o discuţie nu poate adăuga mare lucru la ceea ce s-a acceptat dintru început. Dar dacă alungăm din spiritul nostru orice urmă de antropomorfism, nu mai avem nici un motiv să presupunem că legile actuale ar fi fost alese înadins pentru a produce viaţa. Ar fi fost tot atât de raţional, de pildă, să gândim că ele au fost alese pentru a produce magnetismul sau radioactivitatea ba chiar mult mai raţional, fiindcă, după toate aparenţele, fizica joacă în natură, incomparabil, un rol mai mare decât biologia. Dacă o considerăm dintr-un punct de vedere strict material, extrema neînsemnătate a vieţii ar putea contribui mult la distrugerea opiniei că viaţa aceasta ar fi putut interesa cândva deosebit pe marele arhitect al universului.

  O comparaţie familiară va limpezi poate mai bine situaţia. Un marinar fără imaginaţie, obicinuit a face noduri, nu ar putea crede în posibilitatea trecerii oceanului dacă n-ar exista posibilitatea de a face noduri. O funie însă nu se poate înnoda decât într-un spaţiu cu trei dimensiuni: nici un nod nu e susceptibil de a