spaţiu e, tocmai dimpotrivă, atât de arzătoare, că face imposibilă orice viaţă; spaţiul e brăzdat şi corpurile astronomice sunt bombardate neîncetat de felurite radiaţii dintre care multe sunt probabil defavorabile vieţii, ba chiar sunt capabile s-o nimicească.

  Într-un astfel de univers am picat noi oamenii, fără să prea ştim cum, dacă nu cumva din greşeală, în orice caz prin efectul a ceea ce se poate numi cu multă dreptate un accident. Întrebuinţarea acestui cuvânt nu înseamnă că ar fi surprinzător că pământul nostru există, căci accidente vor fi totdeauna, şi dacă universul va mai dura destul timp, e probabil că toate accidentele ce se pot concepe se vor realiza la timpul lor. Huxley, mi se pare, a spus că dacă am pune şase maimuţe să bată, fără nici o noimă, la nişte maşini de scris mai multe milioane de milioane de ani, ele ar ajunge în mod fatal, cu timpul, să scrie toate cărţile ce se păstrează la British Museum. Dacă, examinând ultima pagină compusă de o astfel de maimuţă, am constata că, întâmplător, ţăcăneala ei orbească a produs un sonet de Shakespeare, am avea dreptul să socotim acest accident remarcabil, dar dacă am trece în revistă milioanele de pagini, produse într-un număr imens de milioane de ani, noi putem fi siguri dinainte că undeva seva găsi un sonet de Shakespeare, produs al jocului orb al întâmplării. La fel e şi cu milioanele de milioane de stele ce rătăcesc orbeşte timp de milioane de milioane de ani prin spaţiu; prin firea lucrurilor ele trebuie să întâmpine tot felul de accidente posibile; aşa încât vor trebui în mod necesar să dea naştere, cu timpul, unui număr determinat de sisteme planetare. Totuşi, numărul acestora va fi infim în comparaţie cu numărul total al stelelor de pe cer.

  Raritatea aceasta a sistemelor planetare e un punct important, fiindcă, după câte vedem, viaţa, aşa cum o cunoaştem noi, nu poate lua fiinţă decât pe planete ca pământul nostru. Ca ea să poată apărea, trebuiesc condiţii fizice convenabile, între care cea mai importantă e tot temperatura care să permită corpurilor să existe în stare lichidă.

  Stelele însele trebuiesc date la o parte, fiindcă sunt prea calde. Le putem socoti ca o imensă multitudine de focuri împrăştiate prin spaţiu, răspândind căldură într-un climat care nu trece de circa patru grade peste zero absolut, cam 269°C, şi care e chiar mai rece în vastele spaţii ce se întind dincolo de Calea Laptelui. Departe de focurile stelare stăpâneşte acest frig inimaginabil de sute de grade; în apropierea lor e însă o căldură de mii de grade, care face să se topească toate corpurile solide şi să se evaporeze toate lichidele.

  Viaţa nu poate exista decât înlăuntrul unei zone temperate ce înconjoară pe fiecare dintre focurile acestea cereşti la o distanţă anume. În afară de zonele acestea, viaţa ar fi ucisă de frig, mai înlăuntru ea ar fi arsă de căldură. Un calcul sumar arată că zonele înlăuntrul cărora viaţa este posibilă, adunate toate laolaltă, formează mai puţin de o miliardime de milionime a spaţiului întreg. Apoi chiar înlăuntrul acestor zone viaţa trebuie să fie extrem de rară, căci faptul de-a proiecta departe planete, cum a fost soarele nostru, e un accident atât de puţin frecvent pentru un soare, încât probabil de abia una la 100.000 de stele posedă o planetă care se învârteşte în jurul ei în zona aceasta redusă unde viaţa e posibilă.

  Pentru acest motiv pare imposibil ca universul să fi fost conceput la origine cu scopul de a produce viaţa; dacă ar fi fost aşa, ne-am fi putut aştepta să găsim o proporţie mai echitabilă între enormitatea mecanismului şi rezultatul obţinut. La prima vedere cel puţin, viaţa pare a fi numai un subprodus fără nici o importanţă; noi, fiinţele vii, suntem într-un fel alături de linia principală.

  Nu ştim dacă nişte condiţii fizice convenabile sunt suficiente în sine pentru a produce viaţa. O anume şcoală pretinde că pe măsură ce pământul s-a răcit, a fost natural şi aproape inevitabil să se nască viaţa. Alta susţine că un prim accident dând fiinţă pământului, un al doilea a fost necesar pentru a produce viaţa. Constituanţii elementari ai unei fiinţe vii sunt atomi chimici cu totul ordinari: carbon, aşa cum îl găsim în seu ori în funingine, hidrogen şi oxigen, aşa cum se găsesc în apă; azot, aşa cum alcătuieşte cea mai mare parte a atmosferei; şi aşa mai departe. Toate felurile de atomi necesari vieţii au trebuit să existe pe pământul nou-născut. Din când în când întâmplarea a putut face ca un grup de atomi să se grupeze întocmai în felul cum sunt grupaţi în celula vie. De fapt, într-un răstimp suficient de lung, trebuia cu certitudine să se grupeze astfel, cu aceeaşi certitudine cu care cele şase maimuţe trebuiau într-un răstimp suficient să sfârşească prin a tapa pe maşinile lor un sonet de Shakespeare. Dar atunci atomii aceştia astfel grupaţi alcătui-vor oare ei o celulă vie?

  Cu alte cuvinte, o celulă vie este ca o simplă grupare de atomi ordinari potriviţi într-un fel insolit oarecare, sau este ceva mai mult? Este ea numai un ansamblu de atomi, sau ansamblu de atomi plus viaţa? Sau iarăşi, cu alte cuvinte, un chimist suficient de abil ar putea oare crea viaţă plecând de la atomii necesari, cum un copil creează o maşină cu piesele din cutia de jucării, şi pe urmă să o facă să funcţioneze? Ignorăm răspunsul. Când va veni, el ne va indica dacă alte lumi nu sunt locuite ca a noastră şi, prin urmare, va influenţa considerabil interpretarea noastră asupra sensului vieţii; s-ar putea chiar ca acest răspuns să producă mai mare revoluţie în gândirea umană decât sistemul astronomic al lui Galilei sau doctrina biologică a lui Darwin.

  Ceea ce ştim perfect totuşi este că dacă materia vie se compune din atomi cu totul ordinari, aceia din care se compune în mare parte au o aptitudine specială de a se coagula în grupări, în „molecule” deosebit de voluminoase.