Geyserii lungi lumina descompun, Cu munţii de cristal şi alun.

  Iradiază sorii albi, când doi, când patru, Terasele de ape vii în amfiteatru.

  Grădinile Semiramidei, lateral, Din răsărit pân' la apus, în sus de val.

  Azvârle orgile planetei jerbe grele

  De imnuri spre spiralele de stele.

  Când evantalii latescente trec domol, Ca reci comete dincolo de gol.

  Făşii de lumină caută gândind

  Sfârşitul lumii. Rar se sting şi se aprind.

  Aşa era. Aşa era întâiul ceas.

  De nu m-ar fi chemat pe cruce aş fi rămas.

  PARAFĂ.

  Marea crâncenă de plumb visează salbe

  Şi resoarbe înveninată spume albe.

  Pe deasupra-i sârma-ntinsă între munţi, Pentru paşii mei alături, şi mărunţi.

  Doamne, din ce gropi, din ce canal, Mă azvârli ca pe un cadavru, sideral, Ce descrie cu picioarele lipite

  Traiectorii în ocol, de monolite?

  Timpul se dilată-n gol şi vin prin spaţii

  Către mine, flămânzite constelaţii.

  Sorii noi au nimburi tari de sfinţi. Eu trec

  Ca o pasăre salvată de înec.

  Semnul e de aur, ştiu, blestem de soi.

  Negreşit, Steaua Polară. Dar apoi?

  28 Se pot da aci în notă, ca să poată fi sărite, două articole, din două reviste dintre cele împrumutate de la Bulgăran şi însemnate cu sublinieri de către Ladima, şi care, de altfel, se pare că l-au impresionat foarte mult. Cel dintâi e o conferinţă a savantului sir James Jeans, ţinută la Universitatea din Cambridge, sub titlul Soarele care moare.

  „Cunoaştem stele care abia de sunt mai mari ca pământul, cele mai multe sunt atât de mari, că sute de pământuri ar încăpea în fiecare din ele şi tot ar mai rămâne loc destul; ba ici-colo întâlnim câte o stea uriaşă care ar putea cuprinde milioane de pământuri. Şi numărul total al stelelor este, fără îndoială, învecinat cu numărul total al firelor de nisip de pe toate ţărmurile tuturor mărilor din lume. Atât e de mică locuinţa noastră în spaţiu în comparaţie cu substanţa totală a universului.

  Mulţimea aceasta imensă de stele rătăceşte prin spaţiu; unele se grupează pentru a călători împreună, dar cele mai multe sunt călătoare solitare. Şi ele pribegesc prin universul atât de spaţios că apropierea unei stele de alta e un eveniment de o raritate aproape neimaginabilă. Majoritatea lor călătoresc într-o izolare splendidă, ca un vapor pe un ocean pustiu, într-un model în care stelele ar fi ca nişte vapoare, fiecare vapor s-ar afla în medie la mai mult de un milion de mile de vecinul său cel mai apropiat, astfel că se înţelege lesne pentru ce asemenea corabie arareori poate ajunge să se întâlnească cu altă corabie.

  Noi credeam, totuşi, că acum vreo două miliarde de ani acest rar eveniment s-a împlinit şi că o stea, în goana sa oarbă prin spaţiu, s-a nimerit să se întâlnească cu soarele nostru. Precum soarele şi luna provoacă mare pe pământ, Iot aşa steaua aceasta trebuie să fi stârnit maree pe suprafaţa solară. Dar cât de deosebite, fireşte, de mareele plăpânde pe care le ridică masa modestă a lunii pe oceanele noastre! Un val gigantic trebuie să fi străbătut suprafaţa soarelui, spre a alcătui în cele din urmă un munte de o înălţime prodigioasă, mărindu-se necontenit pe măsură ce se apropia cauza acestei tulburări. Apoi, mai înainte ca steaua străină să fi început a se depărta din nou, atracţiunea ei devenise atât de puternică, încât muntele acesta a fost sfărâmat şi s-a împrăştiat în fragmente mici până la mari depărtări, întocmai cum coama unui val îşi aruncă departe spumele. Şi de atunci acele mici fragmente gravitează neîncetat împrejurul soarelui, părintele lor. Sunt planetele, cele mari şi cele mici, dintre care una e pământul nostru.

  Soarele şi celelalte stele pe care le vedem pe cer sunt toate de o căldură imensă-mult prea mare ca viaţa să se poată stabili pe ele. La fel erau, fără îndoială, şi fragmente expulzate din soare în clipa sfărâmării lor. Încetul cu încetul, însă, ele s-au răcit atât de mult, că azi nu le-a mai rămas căldură proprie, temperatura lor actuală fiind datorită în întregime radiaţiei pe care Ie-o dăruieşte soarele. Pe urmă, nu ştim nici cum, nici când, nici de ce, unul din aceste fragmente în curs de răcire a dat naştere vieţii. A început cu organisme simple, care nu erau capabile a face altceva decât să se reproducă şi să moară. Din aceste umile începuturi însă a izvorât un curent vital care, progresând prin complexităţi tot mai mari, a sfârşit prin a produce fiinţe ce îşi fac un temei al vieţii din emoţiile şi ambiţiile lor, din judecăţile lor estetice şi religiile lor, în care sunt conservate cu evlavie speranţele lor cele mai înalte şi aspiraţiile lor cele mai nobile.

  Nu putem afirma nimica, dar e cu totul verosimil că omenirea în acest chip şi-a dobândit existenţa. Instalaţi pe microscopicul nostru fragment de fir de nisip, am ajuns a ne sili să pătrundem natura şi scopul universului care ne înconjoară locuinţa noastră în spaţiu şi timp. Prima noastră impresie e ceva ce seamănă cu groaza. Universul ne îngrozeşte prin imensitatea nesocotită a distanţelor sale, prin lungimea de neconceput a perspectivelor sale de timp, care reduce toată istoria omenirii la durata unei clipiri din ochi, prin extrema noastră singurătate, prin neînsemnătatea materială a locuinţei noastre în spaţiu – a milioana părticică a unui fir de nisip dintre toate firele de nisip de pe toate ţărmurile lumii. Dar mai presus de toate ni se pare îngrozitor universul, fiindcă pare a fi indiferent faţă de orice fel de viaţă asemănătoare cu a noastră; emoţia, ambiţia şi succesul, arta şi religia, toate acestea par străine de planurile sale. Ar trebui poate chiar să se spună că universul pare ostil oricărei vieţi asemănătoare cu a noastră. Spaţiul gol, în cea mai mare parte, e atât de rece, că distruge prin îngheţ orice vietate; partea cea mai mare a materiei răspândită în