foarte adesea şi m-a surprins prin spiritul lui domol oarecum, e drept dar foarte aplicat. Nu mai vorbesc de priceperea lui în motoare, electricitate, sau cai de curse, care era cu totul remarcabilă, fi ascultam adesea îndelung, explicându-mi calităţi, particularităţi. Dar şi aşa, cum fusese câţiva ani ataşat de legaţie, călătorise mult, văzuse multe, avea o lectură de tânăr diplomat francez şi de amator de cai, englez, în acelaşi timp, făcută, în afară de cunoaşterea oarecum anecdotică a istoriei, cerută de carieră, şi dintr-o lectură de magazin ilustrat englezesc, la curent cu noutăţile şi curiozităţile practice ale culturii, foarte interesantă. Dar cum lumea arareori admite că o femeie frumoasă e şi inteligentă, hotăra că un monden pieptănat, lipsit de spirit (adică incapabil de „spirite, glume, jocuri de cuvinte, căci altfel nu era lipsit în convorbire de un umor abia perceptibil, dar pătrunzător), blond, ca un amorez de teatru englez, uneori prea tăcut, e neapărat prost.

  25 În 1927, fireşte. Căci acum, în 1933, a revenit.

  26 E în numărul de pe martie al Cugetului.

  SAMARCANDA.

  Muntele sticlos din fund e la trei nopţi depărtare cu privirea. Şahi răscopţi plâng ce-a fost cu ochii scoşi. Oigurii mei cresc în vaduri, văile vuiesc de ei.

  Merg spre turnul nalt, cât norii albi de grindeni, Margini nu se ştiu, priveliştea n-are, Ţările vecine-l văd de pretutindeni, Caravanseraiuri fumegă-n hotare.

  Sus pe munţi spânzurători cât cerul gol cheamă trecătorii şuierând domol.

  Muşte cât găinile rotesc. Leproşii vămuiesc chervanele, aprind chiparoşii.

  Curcubeul peste Asia întreagă cheamă-nţelepciunea voastră să aleagă.

  Iată flăcări, stele, luminează albastre, Naşterea pe scurt a seminţiei noastre.

  Bajazet fnchis cu amintirea-n cuşcă gratiile ca zăbalele îşi muşcă.

  Hoarda, hoarda mea de aur peste tot.

  Prapur cu minciună, cepeleag despot.

  P. S. Am avut foarte adesea, lungi şi nervoase discuţii cu Ladima, la redacţie, la S. S. R. Sau la cafenea despre poezie. Dispreţului meu, de altfel numai verbal, pentru această falacioasă preocupare, el îi opunea un dispreţ de mag pentru orice altă formă literară decât poezia, în acest sens, după câte am înţeles, folosea el expresia „poezia pură”, voind adică să însemne cu ea anume opera acelor poeţi care n-au scris şi nu vor scrie niciodată nici teatru, nici romane, nici critică, genuri, după Ladima, vulgare. El concepea structura sufletească a poetului ca o deosebire de speţă, nu ca o simplă polaritate. Creatorul de poezie e un profet, un iluminat, e construit altfel decât ceilalţi oameni, are simţuri în plus şi darul de a transforma orice atinge. Pentru el frumuseţea, tradusă prin muzicalitate, era un rit, îndeplinea un oficiu esoteric. Ironiilor mele pe care le găsea „lipsite de înţelegere”, le opunea esenţa imaterialităţii lui.

  Îl indignau poeziile cu înţeles curent, cu „morală” sau chiar cele cu un tâlc oarecare.

  — Atunci eşti partizanul „poeziei pure”, aşa cum o înţelege abatele Bremond, ca o pură incantaţie muzicală, indiferentă faţă de conţinutul material al vorbelor, preţuind numai unicitatea lor formală, fncercam eu să-l determin să-şi formuleze sentimentul interior al ordinii lui poetice.

  Spre surprinderea mea, protesta cu îndârjire:

  — Nici vorbă, nici vorbă! Abatele e un rătăcit, un impostor. Nu există o poezie pur formală. E o aberaţie. Poezia trebuie să aibă un conţinut, trebuie să exprime ceva.

  — Dar atunci nu e poezie normală, „impură”, ca să zic aşa? Ridica braţele nervos şi indignat de cursa pe care i-o întindeam:

  — Nu, nu, nu. Înţelege! Ceea ce e normal nu poate fi poezie.

  — Atunci eşti întocmai de părerea suprarealistului Andre Breton, care socoate că poezia are ca obiect subconştientul, exprimat mai bine în incoherenţa paraliticilor generali, frenetici, a căror modalitate suprarealiştii caută s-o realizeze cu oarecare pietate.

  Ladima se îmbufna şi declara că nu mai discută cu mine, că sunt iremediabil neînţelegător. Mă prefăceam uimit.

  — N-ai spus singur că poezia trebuie să exprime anormalul?

  — Da. Nu însă orice anormal. Nu mai sunt şi alte stări, supranormale?

  — În sensul acesta, un fizician de geniu e şi el supranormal. Îi înglobezi activitatea în poezia pură? Hotărât, indignat, mişca braţele ca nişte vâsle.

  — Nu.

  — Atunci?

  După o lungă pauză, cu emoţie, aproape:

  — Dar visul? Conveneam numaidecât, nu fără ipocrizie:

  — Acum te înţeleg. Eşti un adept al onirismului. E un punct de vedere care se poate susţine. Oniricul şi orficui au fost delimitate de multă vreme ca perimetre ale poeziei. Dar atunci revii la lipsa de conţinut. Visul şi muzicalul sunt pură incoherenţa.

  Mă privea cu o adevărată oroare, şi explica domol:

  — Nu. Nu. Nici chiar aşa. Şi căutând mereu: Există indivizi care au anumite vise, un fel de realitate transfigurată. Ca viziunea unei supralumi. Nu ştiu dacă e construită numai cu elemente din realitatea normală, sau e viziunea unui alt plan de existenţă. E un peisaj deformat, dar nu într-un mod vulgar, ca într-un vis de pensionar care a mâncat mult, ci după un potenţial superior, care este de esenţa poetului.

  — Dă-mi un nume de astfel de poet, pe care-l socoti apropiat de dumneata.

  — De ce nu? Gerard de Nerval, Edgar Pol, Baudelaire, Huysmans, în proza lui.

  — Da. Pare-se că ne apropiem.

  — Am să-ţi citez o strofă din Gerard de Nerval, care e, dacă vrei, semnul sub care stă destinul versurilor mele:

  Je suis le ténébreux, le veuf, l'inconsolé, Le prince d'Aquitaine î la tour abolie.

  Ma seule étoile est morte. Et mon luth constellé

  Porte le soleil noir de la mélancolie.

  — Da. În sfârşit, ne apropiem. E întrebarea dacă e realizat în operă. Aşteptăm volumul promis de vreo zece ani. Poeziile dumitale sunt prea risipite prin reviste.

  — Nu ştiu dacă-l voi publica nici zece ani de aci încolo.

  27 Sunt două poezii apărute în Logos, numărul pe martie.

  CER FINAL

  Dar iezerele unul lângă altul sute, Când