Dacă Brennan aprecia condiţiile de viaţă ale extrasolarului, acestuia i-ar fi plăcut cu siguranţă Pământul. Adusese şi seminţe pe care să le planteze. Seminţe, rădăcini… şi mai ce?

Se propulsă prin cală, spre stiva de cutii. În ciuda eforturilor sale, nu putu desprinde nici una de lângă perete. Să fi fost fixate cu ciment de contact? În cele din urmă, un capac se ridică, este drept cu strădanii şi cu un scrâşnet puternic. Evident, fusese lipit; lemnul se rupsese pe alocuri. Brennan se întrebă ce fel de plantă necunoscută îl produsese.

În interiorul cutiei se afla un sac de plastic sigilat etanş. Plastic? Materialul arăta şi se simţea la pipăit ca un ambalaj protector pentru alimente, fragilizat în timp. Conţinutul său părea a fi o pulbere fină tasată, aproape o masă solidă. Prin plastic, se zărea închisă fa culoare.

Brennan rămase plutind lângă cutii, ţinându-se cu o mână de capacul rupt. Căzu pe gânduri.

Fără doar şi poate, trebuia să fie vorba despre un autopilot. Extra-solarul constituia doar o măsură de siguranţă; soarta lui nu conta, atâta vreme cât nu era decât o simplă protecţie suplimentară. Autopilotul urma să ducă la destinaţie produsele de însămânţare.

Pe Pământ? O posibilă însămânţare ar fi necesitat şi alţi extrasolari, care să-i urmeze în curând.

Trebuia să avertizeze Pământul.

Exact! Bine gândit! Întrebarea era: cum?

Brennan râse fără chef. Mai existase oare vreodată un individ atât de complet întemniţat? Extrasolarul îl capturase. Brennan, centuran şi om liber, permisese să devină proprietatea cuiva. Râsul i se stinse în desperare.

Desperarea era o greşeală. Mirosul rădăcinilor abia aşteptase să se năpustească din nou asupra lui.

… Durerea fu cea care-l făcu să înceteze. Mâinile îi sângerau de tăieturi şi de rosături. Zărea băşici şi vânătăi. Degetul mic de la mâna stângă pulsa dureros — făcea un unghi anormal cu restul mâinii şi se umfla chiar în vreme ce-l privea. Îl luxase sau chiar îl fracturase. Reuşise însă să facă o gaură în plasă şi mâna lui dreaptă prinsese o rădăcină fibroasă.

O azvârli cât colo cu toată puterea şi, imediat, se ghemui cu genunchii la piept, parcă cuprinzându-şi durerea şi alinând-o. Era flămând şi speriat. La naiba, mirosul blestemat îi pusese stăpânire pe minte, ca şi cum ar fi fost un roboţel-jucărie!

Pluti prin cală asemenea unei mingi, strângându-şi genunchii şi plângând. Îi era foame, era furios, umilit şi speriat. Extrasolarul îi sfredelise mintea, dovedindu-i cât de lipsit de importanţă era, dar situaţia de acum părea mult mai teribilă.

De ce? Ce voia extrasolarul de la el?

Ceva îl lovi în ceafă. Cu o mişcare fluidă, Brennan înhăţă obiectul din aer şi-l muşcă. Rădăcina revenise la el, după ce ricoşase din vreun perete. O simţi tare şi fibroasă între dinţi, dar gustul ei era indescriptibil şi la fel de delicios ca şi aroma.

Într-un ultim moment de luciditate, Brennan se întrebă după cât timp avea să moară. Nici nu-i mai păsa prea mult. Muşcă din nou şi înghiţi.

* * *

Phssthpok examina un lanţ de răspunsuri cu o persistenţă încăpăţânată; totuşi, îndărătul fiecărui răspuns se ridicau alte întrebări. Băştinaşul capturat nu mirosea cum trebuia, ci straniu, a animal. Nu făcea parte din specia celor după care venise Phssthpok. Atunci, unde se aflau aceştia?

Nu veniseră aici. Judecând după exemplarul capturat, băştinaşii Ţintei 1-3 ar fi opus prea puţină rezistenţă coloniştilor. Totuşi, Protectorii i-ar fi exterminat oricum, ca măsură de precauţie. Probabil, atunci, că era vorba despre altă stea. Unde anume?

Era posibil ca băştinaşii să aibă suficiente cunoştinţe astronomice ca să-i spună acest lucru. Cu asemenea nave, ei ar fi putut ajunge chiar la stelele apropiate.

Căutând răspunsuri, Phssthpok se încordă şi sări spre vehiculul băştinaşului. Era un salt de o oră, dar nu se grăbea. Cu reflexele lui superbe, nici măcar nu avea nevoie de pistolul direcţional.

Prizonierul avea să reziste. Mai întâi, Phssthpok trebuia să-i înveţe graiul, ca să-l interogheze. Până atunci, n-avea să strice nimic. Era prea speriat şi prea anemic — mai mare decât un Prăsitor, dar mai slab decât acesta.

Nava lui era micuţă. Phssthpok nu găsi decât o cabină strâmtă, un tub lung de propulsie, un rezervor în formă de inel conţinând hidrogen lichid şi un sistem de răcire. Rezervorul toroidal era detaşabil, iar pe tubul de propulsie se mai puteau instala alte câteva. În jurul cabinei de comandă cilindrice existau extensii pentru încărcătură, piloni, plase metalice pliate şi cârlige retractabile.

Câteva cârlige ţineau un cilindru metalic ce prezenta semne de eroziune. Phssthpok îl examină, apoi îl ignoră, neînţelegându-i scopul. În mod evident, nu făcea parte din sistemul de funcţionare al navei.

Nu găsi nici un fel de arme.

În cilindrul de propulsie, găsi guri de observare. După o oră, şi-ar fi putut construi propriul său tub de fuziune cu cristale de zinc, dacă ar fi avut materialele necesare. Era impresionat. Băştinaşii puteau fi mai inteligenţi decât bănuise, sau mai norocoşi. Se apropie de cabină şi pătrunse pe uşa ovală.

În cabină se afla un fotoliu-cuşetă de acceleraţie, înconjurat de potcoave de aparatură de control, un spaţiu înapoia fotoliului, o bucătărie automată ce făcea parte din potcoavă şi interfeţe pentru senzori mecanici de tipuri frecvent utilizate în războaiele Pak. Totuşi, aceasta nu era o navă militară. Probabil că simţurile băştinaşilor erau mai puţin ascuţite decât cele ale rasei sale. În spatele cabinei se găseau maşinării şi rezervoare cu fluid, pe care Phssthpok le examină extrem de interesat.

Dacă maşinăriile erau bine concepute, atunci Ţinta 1-3 era locuibilă. Fără nici un dubiu. Probabil că avea o gravitaţie mai mare şi o atmosferă mai densă. Dar pentru un popor ce călătorise de cinci sute de mii de ani, ar fi părut aproape perfectă.

Dacă ar fi ajuns aici, ei s-ar fi oprit.

În felul acesta, zona de cercetare a lui Phssthpok se reducea la jumătate. Ţinta lui trebuia să se găsească spre interior, pornind