un iepuraș. Acesta avea urme urâte de mușcături pe spinare și blana îi era smulsă în mai multe locuri. Nu fugi când Helene se aplecă să îl ridice și să îl ducă în casă.

Dar de data aceasta mama era acasă și zise hotărâtă:

— Nu, nici vorbă. Casa asta nu este o clinică veterinară și tu nu vei face din ea așa ceva. Du-l înapoi de unde l-ai luat.

— Dar o să moară! protestă Helene.

— Așa este în natură, ripostă neînduplecată mama.

Helene scoase afară bulgărele de blană însângerată, dar nu în grădină, ci îl duse în pod, unde îl ascunse într-o cutie cu cârpe vechi. Mai puse acolo un capac plin cu apă, din care să se poată bea fără mare efort, apoi dădu fuga la Ruth, prietena ei cea mai bună.

Se împrietenise cu Ruth Melzer din prima zi de școală și erau și colege de bancă, cu toate că profesorii nu vedeau cu ochi buni ca prietenele să stea una lângă cealaltă. Ruth știa povestea cu Cip, dar motivul pentru care Helene se dusese la ea era acela că tatăl lui Ruth era proprietarul unei farmacii tradiționale din oraș, în care Helene își pusese unica speranță de a obține dezinfectantul necesar tratării iepurelui.

Ruth se alarmă imediat ce Helene îi povesti despre iepure cu blana argintie și ochii i se măriră de teamă. Coborâră amândouă în încăperile fascinante, cu mirosuri de chimicale, unde pe rafturi se aflau sticle cu lichide misterioase și îi cerură tatălui lui Ruth, un bărbat slab cu păr rar, o sticluță cu dezinfectant și niște pansamente.

— Ambalajul acestora era oricum compromis și nu le mai puteam vinde, dar pentru un iepure sunt foarte bune, le spuse el.

Când au ajuns în pod cu prada lor, iepurele băuse toată apa și nu mai tremura. Cu siguranță că dezinfectarea rănii avea să îl doară, de aceea era bine ca Ruth să îl țină, în timp ce Helene îl spăla de sânge, înlătura murdăria strânsă pe rană, o dezinfecta și apoi îl bandaja. După aceea iepurele fu atât de epuizat, încât adormi.

— Ce nume vrei să îi dai? întrebă Ruth în timp ce priveau animalul adormit, care respira accelerat.

— Nu știu, răspunse Helene. Încă nu m-am gândit.

— Eu i-aș zice Meister Lampe, cum li se spunea iepurilor în poezia veche germană. Și în poeziile lui Goethe.

Tipic pentru Ruth. Era scundă și îndesată, avea părul negru împletit în două cozi groase și arăta mai curând ca o țărăncuță, deși nu părăsise orașul niciodată. Iubea poezia. Nu numai că o iubea, dar știa pe dinafară multe poezii și totul despre autorii lor. Poetul ei preferat era Rilke, dar și Goethe era „foarte bun”. În plus, avea cel mai frumos scris de mână din clasă și de câte ori trebuia scris de exemplu un afiș, ea era cea care îl făcea.

— Dar de fapt este un iepuraș, nu un iepuroi, obiectă Helene.

— Atunci să-i zicem Lämpchen.

Și pentru că Goethe nu se putea opune, iepurașul fu botezat Lämpchen, iar cele două se strecurau la el de fiecare dată când puteau.

Fratele Helenei se ținu într-o zi după ele și le persiflă:

— Ar fi fost mai bine să îl lăsați să moară. Este o lege a naturii: doar cel puternic are dreptul la viață.

— Helenei i-a fost milă de el, interveni Ruth, pentru că prietena ei era prea înspăimântată pentru a răspunde.

Helene era sigură că o va turna mamei. Din fragedă copilărie Armin și ea crescuseră precum câinele cu pisica și se certaseră pentru orice, ea pierzând de fiecare dată.

— Milă! repetă cu dispreț Armin. Mila este totuna cu slăbiciunea.

Atunci Helenei îi veni ideea salvatoare:

— Dacă îi spui ceva mamei despre iepuraș, te torn că fumezi pe ascuns, îl amenință ea.

Armin se sperie.

— Nu faci asta! zise el furios.

El știa bine că tatăl lor nu voia ca odraslele lui să fumeze, deoarece considera fumatul nesănătos. Tatăl putea povesti foarte plastic despre plămânii înnegriți de funingine văzuți pe parcursul carierei sale.

Helene înfruntă privirea înverșunată a fratelui ei.

— Pui pariu?

— Nu te va crede.

— Știu unde îți ascunzi țigările.

— Le ascund în altă parte.

— Mai știu și de unde le cumperi. Și Herr Pfeffer nu o să mintă pentru tine, dacă o să îl întrebe.

La început Armin nu găsi niciun răspuns. Apoi, după ce mai medită, declară:

— Nu mai pot eu de iepurele vostru răpciugos. Faceți ce vreți cu el.

Și dispăru.

Nu o trădă, dar mama descoperi totuși iepurele și fu foarte supărată pentru faptul că Helene îi ignorase ordinul.

— Eu vreau ceva de care să îmi fie drag! protestă Helene.

— Dar nu un animal! țipă mama la ea.

În cele din urmă ajunseră la o înțelegere: Helene avea voie să mai țină iepurașul în casă și să îl îngrijească încă patru săptămâni, după care acesta trebuia fără nicio amânare să fie dus în pădure.

Nu s-a ajuns până acolo. Lämpchen a murit înainte de sfârșitul celei de a doua săptămâni, fără ca nimeni să știe de ce, pentru că părea să se întremeze treptat. Helene era convinsă că el ar fi supraviețuit dacă nu ar fi fost descoperit și se înfurie pe soarta ce nu îi permitea să aibă o casă în care să fie lăsată să facă ce voia.

•••

Apoi a venit vremea zbuciumată a examenelor pentru liceu. Pentru Helene nu era tocmai greu, căci ea avea mereu note bune la școală fără să depună cine știe ce efort, așa că nimeni nu se îndoia de intrarea ei la liceu, dar situația era mai tensionată pentru Ruth, care deși era inteligentă, nu stătea deloc bine la aritmetică. Dar și ea trecuse cu chiu cu vai examenele, așa că cele două fete urcau împreună în mai 1931 pentru prima dată venerabilele treptele de la Luisenschule, singurul liceu pentru fete din Weimar.

Dar venerabil nu era același lucru cu demodat, remarcă Helene când s-au prezentat la secretariat, pentru a se înscrie, și a văzut un computer în funcțiune. Era un aparat mai mic,