— Sînteţi, aşadar, ghinionist ca şi mine. E o consolare, vorba dumneavoastră.

— Ba să-mi fie cu iertare, eu nu sînt ghinionist. Eu nu urmăresc pe nimeni! Ce mi-e dacă ajung la Austin azi sau peste o săptămînă! M-a supărat însă un dobitoc, un obraznic care, fiind sprinten ca mine şi văzînd cum am rămas lîngă plute, amărît şi cu şaua alături, mă fluieră de pe covertă în bătaie de joc. Dacă-l mai întîlnesc vreodată, îi trag nişte palme mai acătării decît cele pe care le-a încasat la bordul vasului.

— Va să zică, s-a lăsat cu păruială?

— Păruială? Nu mă cunoaşteţi, sir Old Death nu se ocupă cu de alde astea. Însă călătorind încoace pe Delfinul, am dat de un tip care rîdea întruna de mine. L-am întrebat de ce anume îi par atît de caraghios. Şi ce credeţi că mi-a răspuns?! Cică îl amuză scheletul meu! Atunci i-am trîntit o pereche de palme de-a căzut în dos. A vrut să-şi scoată pistolul, dar căpitanul vasului a intervenit cu autoritate, ordonîndu-i s-o şteargă imediat. Se şi cuvenea. Doar mă ofensase. Şi uite că, de ciudă, dobitocul şi-a rîs iarăşi de mine, mai pe urmă, cînd m-a văzut în dreptul plutelor. Păcat de tovarăşul lui! Părea un gentleman tare mîhnit, închis în sine, bătut de gînduri negre. Toată vremea se uita în neştire, ca un om care şi-ar fi pierdut minţile. Îl ascultam cu o încordare maximă.

— Şi ziceţi că părea nebun? L-am întrebat. I-aţi aflat cumva şi numele?

— Căpitanul îi zicea master Ohlert.

Parcă mi-ar fi dat cineva cu o măciucă în cap.

— Ah! Şi pe celălalt, obraznicul, cum îl chema?

— Clinton, dacă nu greşesc.

— E posibil oare? Nu zău, e posibil? Exclamai, ţîşnind de pe scaun.

Va să zică, oamenii aceştia se aflau pe bordul Delfinului, împreună cu dumneavoastră?

— Ce v-a venit, sir? Se miră Old Death. Aţi sărit de pe scaun ca o rachetă! Vă interesează cumva persoanele respective?

— Dacă mă interesează?! Sînt chiar oamenii pe care îi caut! Iarăşi se ivi pe chipul lui zîmbetul pe care-l cunoşteam de mai înainte, amical şi sarcastic în acelaşi timp.

— Bine, bine! Dădu el din cap. Recunoaşteţi, în sfîrşit, că urmăriţi nişte bărbaţi. Şi tocmai pe ăştia doi! Zău că sînteţi un greenhorn, domnule! Aţi pierdut şansa din proprie vină.

— Fiţi mai limpede, vă rog!

— De ce nu mi-aţi vorbit pe şleau la New Orleans?

— Nu puteam.

— Totul e permis, dacă te ajută să atingi ţinta. Numai să-mi fi spus mie adevărul şi vi-i ofeream plocon pe amîndoi. I-aş fi recunoscut încă la urcarea pe bord şi v-aş fi anunţat numaidecît. Este?

— Cine ar fi bănuit că-i veţi întîlni? De altfel, eram informat că se îmbarcaseră pentru Quintana, nu pentru Matagorda.

— Aşa ziceau ei. Nici prin gînd nu le trecea să plece la Quintana.

Ei şi acum, dacă v-aţi cuminţit, spuneţi-mi, vă rog, toată istoria. Poate găsesc eu o cale să vă ajut.

Era clar că omul îmi voia binele. Nici nu încerca măcar să mă tachineze. Şi totuşi mă simţeam prost. Încă în ajun refuzasem să-i dau o cît de vagă informaţie şi acuma mă vedeam obligat să etalez totul.

Orgoliul mă îndemna să tac, însă raţiunea era mai tare. Scosei din buzunar fotografiile persoanelor în cauză. I le arătai:

— Înainte de toate, uitaţi-vă la fotografii. Sînt ei?

— Da, chiar ei, confirmă Old Death, după ce aruncă o privire asupra pozelor. Nu încape îndoială. Îi relatai sincer şi deschis întreaga poveste. Mă ascultă atent şi, în cele din urmă, spuse îngîndurat:

— Totul e limpede ca bună ziua. Numai un lucru nu înţeleg. Este William Ohlert într-adevăr nebun?

— Nu. Deşi sînt destul de nepriceput în materie, totuşi înclin să cred că e vorba numai de monomanie. Făcînd abstracţie de un singur punct, Ohlert e pe deplin stăpîn pe facultăţile sale.

— Atunci îmi e şi mai neclar de ce a căzut sub influenţa totală a lui Gibson. Pare să i se supună oricînd şi în orice problemă. Iar Gibson ştie să-i exploateze din plin monomania. Dar să sperăm că-i vom dejuca planurile.

— Sînteţi sigur că vor coborî la Austin? Nu cumva intenţionează să rămînă undeva, pe parcurs?

— Nu, Ohlert i-a declarat căpitanului că pleacă la Austin.

— M-ar mira. Doar n-o să spună chiar adevărul.

— Şi de ce nu? Poate că Ohlert nici nu-şi dă seama că e urmărit, că umblă pe căi greşite. Ba dimpotrivă, e convins că procedează just, că se dăruie exclusiv ideii sale, restul fiind treaba lui Gibson. Bolnavul n-a socotit necesar să ascundă că pleacă la Austin... Ei, ce aveţi de gînd să faceţi?

— Fireşte că trebuie să plec imediat pe urmele lor.

— Numai că, oricît de grăbit aţi fi, situaţia vă obligă să aşteptaţi pînă mîine. Mai devreme nu găsiţi nici un vapor.

— Şi cînd ajungem?

— După starea timpului, cred că abia poimîine.

— Tare tîrziu!

— Nu uitaţi că, din aceleaşi motive, vor ajunge şi ei cu întîrziere.

În plus, vasul dă inevitabil şi peste bancuri de nisip; pînă se despotmoleşte, mai trece vreme.

— De-am şti măcar ce are de gînd escrocul şi încotro îl tot tîrăşte pe Ohlert!

— Deh, asta e o enigmă, cum se zice. O fi avînd el un plan. Banii pe care i-au ridicat pînă acum sînt suficienţi ca să-l înavuţească. N-are decît să şi-i bage în buzunar şi pe Ohlert să-l lase undeva, în plata Domnului. Dacă n-a făcut-o pînă acum, înseamnă că vrea să-şi sporească suma. Nici nu bănuiţi cît mă pasionează cazul. Barem deocamdată, cît călătorim împreună, vă ofer întregul meu sprijin. Folosiţi-vă de el dacă aveţi nevoie.

— Cu recunoştinţă, sir îmi inspiraţi multă încredere. Ajutorul dumneavoastră sper să-mi fie de mare folos.

Ne strînserăm mîinile şi traserăm cîte o duşcă de bere. De ce nu-i mărturisisem omului acesta, încă din ajun, toată povestea?

Abia ne umplurăm din nou paharele, că de afară se auzi mare tărăboi, vociferări, chiote şi lătrat de cîini. Uşile se izbiră de perete şi în prag apărură şase vlăjgani pe ale căror feţe se vedea