poate chiar mai mult. Şi aproape tot atâta timp de când nu băuse nimic, în afară de înghiţiturile de scotch din sticluţa lui Bishop, care îl făcuseră să piardă apă din ţesuturi şi îi alimentaseră încrederea neghioabă că putea dormi în siguranţă pe o bancă din parc.

Din fericire, a găsit sub teancul de veste de salvare o cutie metalică plină cu cele necesare supravieţuirii, inclusiv doze de lapte condensat, o butelcă plină cu apă şi pesmeţi.

Din nefericire, căpitanul alegea să meargă în pauze în spatele bărcilor de salvare, ca să se ferească de vânt când îşi aprindea trabucurile ieftine. Când căpitanul şi-a făcut mâna căuş deasupra flăcăruii brichetei Zippo, a auzit zgomotul inconfundabil de biscuiţi ronţăiţi. Pe când se pregătea să muşte dintr-un alt pesmet, prelata s-a dat brusc la o parte. O mână puternică l-a înşfăcat de guler. Ollie şi-a dus mâna la gât ca să nu se sufoce. Într-o clipă a fost smuls din barcă şi trântit pe punte.

— Cine naiba eşti? a strigat căpitanul.

Ollie şi-a mijit ochii în lumina soarelui.

— Ollie Evans, domnule.

— Şi ce cauţi pe vasul meu?

Ochii lui Ollie, obişnuiţi de-acum cu lumina puternică, au zărit un bărbat lat în umeri, cu un păr sârmos plin de fire albe.

— Mă duc în Anglia să mă înrolez în aviaţia militară.

Şi-a şters firimiturile de pe buze.

— Sunt pilot.

Căpitanul l-a măsurat din priviri pe tânărul prins, a clătinat din cap şi a izbucnit în râs.

Ollie s-a ridicat în picioare, apoi şi-a amintit de ciorapul lipit pe cap. A tras cu grijă obiectul vestimentar de pe rană şi l-a îndesat în buzunar.

— Pentru pasagerii clandestini avem două pedepse, a spus căpitanul, pufăind din trabuc şi suflând fumul în faţa tânărului.

Ollie a început să tuşească.

— Putem să te aruncăm peste bord, a continuat căpitanul, scuturând scrumul peste balustradă. Având în vedere în ce hal eşti, rechinii te înhaţă înainte să te îneci, dacă nu ştii să înoţi.

A înghiţit cu greu din pricina nodului din gât.

— Sau putem să te punem la şmotru.

— Prefer să fiu pus la treabă.

— Aşa mă gândeam şi eu, a spus căpitanul frecându-şi barba ţepoasă. În mod normal, nu ţi-aş da de ales, dar tocmai am rămas fără un matelot.

Ollie spera că nu i-a vorbit serios cu aruncatul în apă, dar nu voia să afle. A scos valiza de sub barcă şi l-a urmat pe căpitan înăuntru. Pe drum, acesta a făcut haz de planul lui Ollie de a se înrola ca pilot, comentând că arăta mai degrabă a vânător de şoareci decât a pilot. Ollie nu a înţeles gluma căpitanului; nu ştia nici cum arată de fapt un vânător de şoareci, dacă exista aşa ceva. Oricum, indiferent dacă se hotărâse să-l păstreze pe vas ca mână de lucru sau pentru propriul amuzament, a primit cu recunoştinţă oferta căpitanului de a-şi plăti cu munca braţelor călătoria până la Halifax.

În cambuză15, căpitanul l-a prezentat bucătarului, Beans16, un bărbat în vârstă, scund, care amesteca într-o oală aburindă plină cu ovăz.

15. Bucătăria de la bordul unei nave.

16. În engl., fasole boabe.

— Vezi ce faci să-l pui repede pe picioare, apoi trimite-l sus pe punte, la munca lui Willie, i-a ordonat căpitanul, după care a plecat pufăind din trabuc.

Beans a ridicat lingura de lemn, acoperită de cocoloaşe de fiertură, şi i-a făcut cu ea semn lui Ollie să ia un loc. A lăsat apoi lingura jos şi a scos dintr-un dulăpior o sticlă de alcool şi un şervet.

— Lasă-mă să ghicesc, te-ai încăierat într-un bar sau ai fugit de braţul legii.

— Nici una, nici alta!

Bucătarul a ridicat din sprâncene.

— Vezi că o să te usture, a spus el şi a turnat alcool peste tăietură, acoperind-o apoi cu şervetul.

Ollie s-a strâmbat de durere.

— Dar ce s-a întâmplat? l-a întrebat Beans în timp ce examina rana.

Aşa că a început să-i povestească despre ai săi şi despre dorinţa de a lupta alături de piloţii britanici, până şi-a dat seama că Beans se referea de fapt la tăietura de la cap.

— Cred că a fost o sticlă de lapte, a încheiat Ollie.

— Îmi pare rău, a spus Beans, punând cârpa jos. Pentru părinţii tăi, vreau să zic.

Ollie a mulţumit cu o înclinare a capului.

Beans i-a cusut rana cu un cârlig de peşte şi nişte fire luate din tivul pantalonilor săi. S-a dovedit că fusese croitor în tinereţe, până când criza i-a închis atelierul unde lucra. Într-o situaţie disperată, Beans a primit să fie bucătar pe navă. Se aştepta ca postul să fie temporar, dar asta se întâmplase cu zece ani în urmă.

Beans i-a înfipt acul în frunte.

Durerea l-a străfulgerat.

— Care e numele tău adevărat? a întrebat Ollie, scrâşnind din dinţi.

— Ben.

Bucătarul a întărit o cusătură. Ollie şi-a încleştat mâinile pe braţele scaunului.

— Căpitanul îi porecleşte pe toţi. Nu ştiu de ce.

Beans a mai împuns cu acul de câteva ori, a făcut un nod cu grijă, a tăiat capetele firului cu foarfeca şi s-a lăsat pe spate ca să-şi admire opera.

— Arată bine. Cred că n-o să rămână urme.

— Mulţumesc, Ben.

Bucătarul a dat din cap drept răspuns.

Ollie i-a oferit ceasul său de mână în schimbul îngrijirii pe care i-o dăduse. Ben însă a refuzat, bucuros, pare-se că a mai făcut şi altceva decât să amestece în oala cu terci de ovăz. Sau poate pentru că-şi auzise numele pentru prima dată în zece ani.

Timp de două zile, cât a durat călătoria, Ollie a frecat podele, a curăţat prova, a uns balamalele roase de sare şi