– crème de la crème17 – a prins şobolani. S-ar fi zis că pe un cargobot, în special unul plin cu grâne delicioase, era o mare tevatură să ţii în frâu populaţia de rozătoare. Strângerea şobolanilor, cum îi spunea căpitanul, fusese una dintre sarcinile de căpătâi ale lui Willie, fostul matelot. Ollie a înţeles de ce dăduse Willie bir cu fugiţii abia când s-a trezit că trebuia să aşeze capcanele de mărimea unei cutii de pantofi şi să pună în ele momeala – brânză verde, mucegăită, de fapt mai mult mucegai decât brânză – care mirosea a lapte stricat.

17. Partea cea mai bună ( în fr., în orig).

Ollie golea capcanele de două ori pe zi, aruncând trupurile ghilotinate direct în mare. Era dezgustător să vezi gurile rânjite ale şobolanilor cu incisivi galbeni ascuţiţi, burţile umflate cu boabe de porumb şi cozile ca nişte şerpi. Erau, fireşte, cu mult mai mari decât şoarecii de câmp de la ferma de acasă. În ciuda înfăţişării lor groteşti, el spera totuşi că animalele nu suferiseră. După ce din greşeală şi-a prins degetele într-o capcană, s-a convins că sfârşitul lor fusese fulgerător şi nedureros. Partea cea mai grea era că, din zgârcenie, căpitanul nu cumpăra capcane noi, aşa că trebuia să frece plăcile de lemn pline de sânge într-o găleată cu apă sărată şi apoi să le pună la loc. Căpitanul numea asta „spălatul vaselor“. Era de departe cea mai nesuferită dintre sarcinile pe care le avea. Dar îl ţinea ocupat, împiedicându-l să se gândească la părinţii săi şi la cât de mult greşise faţă de ei – cea mai mare greşeală din viaţa lui.

Când au ajuns în Noua Scoţie, Ollie l-a găsit pe Ben în cambuză frecând un morman de oale murdare.

— Mulţumesc pentru cusături, i-a spus Ollie, arătând cu mâna la frunte. Eşti bun de chirurg.

— Ai face mai bine să-ţi iei tălpăşiţa înainte să se răzgândească şefu’, l-a sfătuit Ben.

Ollie s-a gândit la căpitan. Aflase că îl chema McCracken şi că, deşi era un lup de mare aspru şi cam necioplit care nu îi suferea pe pasagerii clandestini, detesta încă şi mai mult neutralitatea Americii. Prin urmare, căpitanul s-a ţinut de cuvânt şi l-a lăsat să debarce în Noua Scoţie. Altminteri, Ollie s-ar fi trezit că strânge mai departe capcanele de şobolani. Ben a trântit o oală în chiuvetă.

— Dacă eram mai tânăr cu treizeci de ani, îl lăsam şi plecam cu tine.

Vorbele lui i-au readus în minte cum îi spusese de nenumărate ori tatăl său că avea de gând să meargă pe jos până la Montreal ca să se înscrie în marină. Şi-a alungat gândul şi a strâns mâna plină de clăbuc a bucătarului.

— Rămâi cu bine, Ben.

Ollie şi-a luat valiza, a ieşit pe punte şi s-a uitat peste provă. Halifax nu se deosebea cu nimic de porturile din Maine – apă ca de cerneală, şiruri de debarcadere şubrede şi depozite de cărămidă –, vârâte printre pădurile de pini. La fel de bine putea fi Portland, în afară de două lucruri: steagurile canadiene şi navele militare. Docurile şi portul interior erau pline de distrugătoare, fregate, crucişătoare, vase de patrulare, nave de escortă şi detectoare de mine.

Pe fruntea lui Ollie au apărut broboane de sudoare. Le-a şters cu mâneca şi s-a silit să păşească pe pasarelă, pricepând dintr-odată că pleacă la război.

Capitolul 6 EPPING, ANGLIA

S-a auzit un ţârâit. Susan şi Bertie au tresărit, speriaţi de sunetul neobişnuit, după atât de multe nopţi petrecute în bubuit de explozii şi urlet de sirene. La al doilea ţârâit, şi-au dat seama că suna telefonul din casă. Şi mai surprinzător era faptul că liniile telefonice încă funcţionau.

Susan a fugit înăuntru, cu Ducesa în braţe. A lăsat grăbită porumbiţa pe spătarul unui scaun de lemn şi pasărea a început să fluture din aripi pentru a-şi păstra echilibrul.

— Alo! a spus Susan ridicând receptorul.

— Bună ziua, la telefon Jonathan Wallace, de la Asociaţia Naţională pentru Porumbei. Aş dori să vorbesc cu Bertie Shepherd.

— Un moment.

Susan s-a uitat pe fereastră şi l-a văzut pe Bertie strâmbându-se de durere din cauza picioarelor deformate de boală. L-a strigat ţinând receptorul apăsat pe piept.

Bertie a grăbit pasul, muşcându-şi buza de jos ori de câte ori simţea junghiuri în genunchi. A intrat în casă răsuflând greu.

— Asociaţia, i-a spus Susan, acoperind receptorul cu mâna.

Bătrânul şi-a dres glasul.

— Bună ziua, a spus el încercând să vorbească fără să gâfâie.

Bertie a înclinat receptorul spre Susan, care s-a aplecat deasupra lui cu faţa lipită de obrazul ţepos al bunicului pentru a asculta şi ea.

Domnul Wallace l-a informat în legătură cu o şedinţă comună la care urmau să participe Asociaţia, serviciile secrete britanice şi RAF, planificată săptămâna următoare la Londra. Bertie era convocat alături de alţi crescători de porumbei. A încercat să pună câteva întrebări, dar domnul Wallace nu a putut să-i comunice decât data şi faptul că avea să fie escortat la o adresă secretă din Londra de către locotenentul-aviator Clyde Boar din RAF.

Susan l-a urmărit pe Bertie cum nota informaţiile pe o bucată ruptă de hârtie, întrebându-se dacă avea să mai rămână ceva din Londra până săptămâna următoare şi de ce le luase atât de mult timp autorităţilor să organizeze această misiune.

— La revedere, Jonathan, a spus Bertie.

A aşezat apoi receptorul în furcă, întorcându-şi privirile spre Susan.

— Îl cunoşti? l-a întrebat ea.

Bertie a dat din cap că da.

— Am crescut porumbei împreună.

Susan a ridicat-o pe Ducesa de pe scaun.

— În starea ta nu poţi pleca la drum.

— Dar mă simt bine.

L-a ajutat pe Bertie să meargă până la fotoliul din sufragerie. I-a aşezat picioarele pe un taburet şi i-a suflecat pantalonii până deasupra genunchilor.