cetea bine în ochii ei; îl văzuse cînd a descoperit patul și n-a roșit; dimpotrivă, continua și acum să-i susțină privirea, oarecum provocatoare. „Da, asta e camera mea de fată și acolo e patul meu, patul meu virginal” – parcă îi vorbeau ochii domnișoarei Christina.

— Ce spui, d-le profesor? întrebă din nou Sanda.

D-l Nazarie rămăsese încremenit de cum dăduse cu ochii de portret. La început i s-a părut că vede din nou nălucirea din noaptea trecută, chipul acela de abur care se apropiase atunci, la masă, de umerii d-nei Moscu. Teroarea îl împietrise. Dar îl deșteptase din spaimă Simina, care trecu lîngă el și îl privise mirată, bănuitoare.

— Mi se pare un lucru extraodinar, vorbi apăsat d-l Nazarie.

Se liniștise. O liniște nefirească, un început de nesimțire. Mirosea ciudat în odaie; nu a mort, nici măcar a flori funerare, ci un miros de tinerețe oprită pe loc, oprită și conservată aici, între patru pereți… O tinerețe de-acum multă vreme. Parcă soarele nu trecuse prin această odaie și timpul nu măcinase nimic. Nimic nu părea premenit[2], schimbat, de cînd murise domnișoara Christina. Mirosul acesta e parfumul tinereții ei, resturi miraculos păstrate din apa ei de colonie, din aburul trupului ei. D-l Nazarie înțelegea acum toate lucrurile acestea mici și stranii. Se mira singur de ușurința cu care le înțelege și de graba cu care le acceptă.

— …Un lucru într-adevăr extraordinar, adăugă el, privind din nou tabloul.

Dar nu era aceeași nălucire din sala de mîncare. O foarte mare asemănare, firește. Domnișoara Christina seamănă mult cu d-na Moseu, seamănă și cu Simina. Dar chipul ei poate fi privit în liniște. Doar în cele dintîi clipe l-a înspăimîntat. I s-a părut atunci că revede nălucirea. I s-a părut, numai… căci cealaltă răspîndea o teroare deznădăjduită, pe care portretul nu o avea. Oboseala și tristețea odăii veneau din alte vămi și vorbeau altfel sufletului.

— Aș vrea să încerc o dată să pictez acest tablou, vorbi Egor. Să-l pictez cum știu eu, iar nu să fac o copie…

Sanda se apropie de el și-i apucă brațul înspăimîntată.

— Bine că nu te-a auzit mama, șopti ea.

Egor vorbise destul de tare, dar d-na Moscu, așezată într-un fotoliu îmbrăcat în pînză albă, nu auzise nimic, ca de obicei. D-na Moscu cerceta cu ochii încăperea. Palpita altfel, aici, viața. Aici îi alerga gîndul întotdeauna, deși nu în acest spațiu concret, nici în acest timp prezent.

Egor o privise în treacăt, cînd se așezase pe fotoliu, și înțelese: d-na Moscu se întoarce mereu aici, în camera aceasta, în întîmplările de-atunci.

— …Bine că nu te-a auzit, căci i-ai fi făcut într-adevăr rău, adăugă, tot în șoaptă, Sanda. Nu lasă aproape pe nimeni să intre aici. Azi a făcut excepție. Și-apoi, mai e ceva…

Dar Simina se apropiase prea mult de ei. Se apropia acum și d-l Nazarie, probabil ca să le spună că ar trebui să se retragă.

— …Dar lui tanti Christina i-ar place să mai fie o dată pictată, spuse Simina. De unde știi tu că n-ar vrea mama?!

— Simina, teribil de multe lucruri știi tu, îi spuse cu înțeles, privind-o în ochi, Sanda.

Apoi îi întoarse spatele și se apropie de d-na Moscu.

— Maman, am rămas de-ajuns. Trebuie să mergem…

— N-ați vrea să mai mă lăsați o clipă? se rugă ea.

Sanda dădu din cap aspru.

— …Cu Simina, se rugă din nou d-na Moscu.

— Mai ales cu ea, zîmbi Sanda.

Îi luă brațul. Egor și d-l Nazarie veneau din urmă. Evitară la început să se privească, dar, ajunși pe verandă, nu și-au putut feri multă vreme ochii unul de altul. Egor aprinse o țigară, după ce, mai întîi, întinse tabachera profesorului. D-l Nazarie refuzase zîmbind.

— Nu cred că e același lucru, scumpe maestre, spuse d-l Nazarie.

În acea clipă, Sanda se apropie. Se șterseseră de pe fața ei vigoarea și severitatea de adineauri. Sanda era acum, din nou, domnișoara capricioasă și disponibilă.

— Sîntem gata de lucru, domnule Egor? întrebă ea.

D-l Nazarie se bucură că se poate retrage într-un asemenea moment neutru.

[1] Roman scris de Maurice Bering, publicat în 1927 (n. r.)

[2] Premenit: primenit (înv.); aici a împrospăta, a regenera (n. r.).

Capitolul IV

Egor n-a lucrat nimic în după-amiaza aceea. Și-a purtat șevaletul prin mai multe alei și s-a așezat în mai multe colțuri ale parcului. În cele din urmă, și-a ascuns sculele la rădăcina unui ulm și a început să se plimbe cu Sanda.

— Într-o asemenea zi e păcat să lucrezi, i-a spus.

Apoi a întrebat-o cîte poeme cu toamnă cunoaște. A întrebat-o mai mult ca s-o necăjească, dar a trebuit s-o asculte mirat – și nu totdeauna cu voie bună – recitînd poem după poem. El ar fi vrut să ajungă mai repede la intimități, poate chiar la confesiuni. Așa se pregătea Egor de dragoste. Era prea miraculoasă toamna de deasupra lor ca să-și îngăduie vreun curaj vulgar. Totuși, poemele erau destul de multe. Timpul trecea nesimțit. Trebuia să facă un pas înainte. Se hotărî să-i spună pe nume.

— Sanda, ce crezi de Nazarie?

— Cred că e un viclean, răspunse corect Sanda, ca și cînd n-ar fi observat intimitatea lui Egor. Ai băgat de seamă ce repede își schimbă fața? Niciodată nu seamănă cu el însuși…

Egor începu să rîdă. Răspunsul fetei îl desfătase într-adevăr. Și apoi, în același timp, abătuse conversația pe un plan mai accesibil. Se putea rîde, se putea glumi. La capătul aleii, o strînse de mijloc. Ea îi spunea încă, poate ca să-l necăjească, „domnule Egor”.

Curînd însă, a trebuit să se întoarcă. Era ora ceaiului. Simina îi aștepta în fața verandei, plimbîndu-se nepăsătoare cu ochii în pietriș. D-na Moscu, pe verandă, cetea un roman francez. D-l Nazarie se scuzase că nu va veni decît seara la masă. Pornise înspre sat, să cerceteze cîteva movile.

Au luat ceaiul