în liniște, vorbind numai Sanda și Egor. Simina părea îngîndurată. Se ridică cea dintîi, după ce și-a împăturit șervețelul de ceai și și-a adunat firimiturile în farfurie.

— Unde te duci, Simina? întrebă Sanda.

— La doica, răspunse fetița fără să se întoarcă.

Sanda o urmări cu ochii pînă ce dispăru între pomi.

— Nu-mi place deloc prietenia aceasta, se adresă d-nei Moscu. Doica o zăpăcește cu tot felul de basme…

— Același lucru i l-am spus și eu de atîtea ori, se apără d-na Moscu.

— Ce-i spune doica? întrebă Egor.

— Cele mai absurde basme, vorbi obosită și enervată Sanda.

— E timpul basmelor acum, o întrerupse Egor. Nu are decît nouă ani. Trăiește și ea în folclor…

Sanda îl privi plictisită. Ar fi vrut parcă să-i spună mai mult, dar se mulțumi cu cîteva cuvinte.

— Sînt un folclor destul de ciudat basmele doicii…

Egor s-a putut convinge chiar în acea seară cît de ciudat e folclorul doicii. Plecase să se plimbe primprejurul parcului, să vadă apusul soarelui de pe cîmp. Rămăsese rezemat de un salcîm, privind cum se cufundă globul înflăcărat, „departe și nu foarte departe”. Își amintise de versul popular cu multă plăcere. Numai un asemenea vers poate descrie într-adevăr un apus în cîmpie, gîndi Egor. Și cum rămîne toată firea împietrită, cîteva clipe, după înecarea soarelui! Și apoi, cît de straniu se însuflețește liniștea! Numai dacă n-ar fi atîția țînțari!, își spuse Egor aprinzîndu-și o țigară ca să se apere.

N-avea nici un gust țigara, în răcoarea aceasta mirosind a praf și ierburi. O zvîrli în drum și porni agale spre casă. Intră printr-o poartă laterală în parc. La stînga se întindeau curțile, acareturile și grădinile de zarzavat. Egor se întrebă cine are grija tuturor acestor rosturi gospodărești, cine supraveghează și plătește slugile, cine vinde recoltele. Soțul d-nei Moscu murise de cîțiva ani; cumnata ei are moșie în altă parte a țării. Poate vreun administrator, vreun vechil moștenit…

Se aprindeau lămpile. Acolo sînt bucătăriile și odăile slugilor, gîndi Egor. Un rînd întreg de odăi mici, albe cu prispa scundă. Treceau femei, cîte un copil sfios privea nedumerit spre casele boierești. Un miros proaspăt, de fîn, de vite și lapte. Are să fie o noapte splendidă, își spuse Egor, ridicînd fruntea spre cerul străveziu și înalt.

— Nu vă este frică de cîini?

Glasul venise atît de neașteptat, încît Egor se dăduse un pas înapoi. Lîngă el apăruse Simina. Cum de a mers atît de nesimțit, pe ce cărare s-a strecurat de-a dreptul în spatele meu?

— Dar dumitale nu-ți este frică să te plimbi singură pe aici? o întrebă Egor.

— Am fost la doica, răspunse liniștită Simina.

— De atunci, de cînd ai plecat?

— Doica a avut treabă, am stat lîngă ea…

— Și ți-a spus basme, nu e așa?

Simina zîmbi strivitor. Își culese cu mîna un mărăcine de pe rochiță, netezind apoi cutele. Întîrzia cu bună-știință răspunsul.

— Asta o știți de la Sanda. Dar e adevărat, Doica îmi spune în fiecare zi un basm nou. A învățat foarte multe…

— Astăzi a fost un basm foarte lung, dacă ai întîrziat pînă acum, vorbi Egor.

Simina zîmbi iar, cu aceeași voită sfială. Întîlnindu-i ochii, Egor avu sentimentul penibil că e atras în cursă, că în fața lui lucrează o minte șireată și ascuțită, iar nu mintea unui copil.

— Basmul a fost scurt, răspunse Simina, dar doica a făcut plata oamenilor, căci ea o face întotdeauna…

Pronunță ultimele cuvinte tărăgănat, atrăgînd într-adins atenția lui Egor asupră-le. Parcă ar fi cunoscut nedumeririle lui de adineauri și voia, incidental, să i le lămurească. Egor se simți deodată tulburat. Fata îi ghicea gîndurile, i le cetea fără știrea lui. Subliniase cu atîta finețe anumite cuvinte, apoi tăcuse, privind în jos…

— Un basm scurt, dar foarte frumos, adăugă ea.

Ușor de înțeles că aștepta să fie întrebată, aștepta pe Egor s-o roage să i-l povestească. Egor încercă să reziste ispitei acesteia, care nu știa de unde vine. Simina tăcuse încurcată, adăstînd[1]. Își încetinise într-adins pasul.

— Spune-mi-l și mie, rosti în cele din urmă Egor.

— Este basmul feciorului de cioban, care s-a îndrăgostit de o împărăteasă moartă, începu calm Simina.

Cuvintele sunaseră atît de stranii pe buzele ei copilărești, încît Egor se cutremură.

— Ce basm urît și absurd! exclamă el deodată, aspru. Are dreptate Sanda.

Simina nu se intimidă de izbucnirea lui Egor. Așteptă să-și mistuie mînia, apoi începu cu același glas.

— Așa e basmul. Așa a fost ursita feciorului de cioban…

— Tu știi ce-i ursita unui om? întrebă Egor.

— Ursita, soarta sau destinul omului, răspunse prompt Simina ca la o lecție. Fiecare om se naște lîngă o stea, cu norocul lui. Asta e…

— Poate ai dreptate, adăugă Egor zîmbind.

— A fost odată un fecior de cioban, începu repede Simina, fără să-i mai lase timp s-o întrerupă. Și cînd s-a născut el, ursitoarele i-au spus: „Să iubești o împărăteasă moartă!”. Mama lui a auzit și a început să plîngă. Cealaltă ursitoare, căci erau trei, s-a milostivit de jalea ei și a adăugat: „Și te va iubi și împărăteasa pe tine!”…

— Vrei neapărat să-mi povestești basmul pînă la sfîrșit? o întrerupse Egor.

Simina îl privi mirată. O privire inocentă și totuși rece, disprețuitoare.

— D-stră mi-ați spus să vi-l povestesc…

Îl strivi apoi cu o tăcere încăpățînată. Se aflau în mijlocul aleii principale. Se zăreau, depărtate, lămpile odăilor din curte. Casa mare, de cealaltă parte, crescuse cenușie în văzduhul spălăcit de seară.

— Nu cunoști un alt basm, mai frumos? întrebă Egor ca să rupă tăcerea. De pildă, basmul pe care ți l-a spus doica ieri, sau alaltăieri…

Simina începu să zîmbească. Răsuflă lung, ferindu-se parcă să privească namila din dreapta lor, casa mare. Își ținea capul încordat.

— Basmul de ieri e foarte lung, spuse ea, iar cel de alaltăieri nu e un basm, e o întîmplare adevărată, cu domnișoara Christina…

Egor tresări și se simți deodată înspăimîntat. Nu din cauza întunericului care se lăsase brusc, mai