I-a zis celei mai mari dintre prințese:

— Spune-mi cât de mult mă iubești.

Îl iubea cât toate bogățiile regatului la un loc.

A urmat prințesa cea mijlocie:

— Spune-mi cât de mult mă iubești.

Îl iubea cu tăria fierului.

Și prințesa cea mică:

— Spune-mi cât de mult mă iubești.

Mezina s-a gândit mai multă vreme înainte să răspundă. În cele din urmă, i-a spus că îl iubește așa cum iubește carnea sarea.

— Atunci nu mă iubești deloc, a răspuns regele.

Și-a dat fiica afară din castel și a ridicat podul în urma ei, ca să nu se mai poată întoarce.

Acum, prințesa cea mică ia calea pădurii fără să aibă o haină pe ea sau un colț de pâine. Străbate iarna cea grea, adăpostindu-se pe sub copaci. Ajunge la un han și este luată în slujbă drept ajutoare de bucătar. Și așa trec zilele și săptămânile, iar prințesa învață toate cele trebuincioase într-o bucătărie. Ajunge să-și întreacă în măiestrie stăpânul și mâncărurile ei ajung să fie cunoscute în tot regatul.

Trec anii și prințesa cea mare în sfârșit se mărită. Pentru festivitățile nunții, este chemat bucătarul de la han să pregătească bucatele.

La sfârșit se servește un porc enorm rumenit. Acesta este felul preferat de mâncare al regelui, dar de data asta a fost gătit fără pic de sare.

Regele gustă friptura.

Gustă din nou.

— Cine a îndrăznit să servească o friptură atât de prost gătită la nunta viitoarei regine? strigă el.

Prințesa bucătăreasă apare în fața tatălui ei, dar este atât de schimbată, încă regele n-o recunoaște.

— Nu v-am pus sare în mâncare, Majestate, explică ea. Oare nu e adevărat că v-ați exilat fiica cea mică fiindcă ați considerat sarea fără valoare?

Auzindu-i cuvintele, regele își dă seama nu numai că aceea este fiica lui, dar și că, de fapt, este cea care îl iubește cel mai mult.

Și apoi?

În tot timpul ăsta, fiica cea mare și cea mijlocie au trăit împreună cu regele. Una era favorita lui o săptămână, iar cealaltă, săptămâna următoare. Se îndepărtaseră una de cealaltă din cauza comparațiilor pe care le făcea întruna tatăl lor. Și acum s-a întors fiica cea mică, iar regele îi ia regatul celei mai mari, care abia s-a măritat. Până la urmă, n-o să mai fie regină. Surorile cele mari sunt furioase.

La început, cea mică se scaldă în dragoste paternă. Însă, în scurt timp, își dă seama că regele este lovit de demență și înnebunit după putere. Urmează să fie regină, dar asta înseamnă să îngrijească de un nebun bătrân și tiran tot restul zilelor ei. Nu-l va părăsi, indiferent cât de bolnav ajunge să fie.

Oare rămâne fiindcă îl iubește cum iubește carnea sarea?

Sau rămâne fiindcă acum i-a promis că-i va lăsa ei regatul?

Fetei îi e greu să-și dea seama.

În toamna de după excursia în Europa, am demarat un proiect. Aveam să dau ceva al meu în fiecare zi.

I-am trimis lui Mirren prin poștă o păpușă Barbie veche, cu părul superlung, o păpușă pe care ne certam noi când eram mici. I-am trimis lui Johnny o eșarfă în dungi pe care o purtam deseori. Lui Johnny îi plăceau dungile.

Pentru cei mai în vârstă din familia mea – mami, mătușile, bunicul – acumularea de obiecte frumoase este un scop în viață. Câștigă cine moare cu cele mai multe obiecte.

Câștigă ce? Asta vreau eu să știu.

Pe vremuri eram genul de persoană căreia îi plăceau lucrurile drăguțe. La fel ca mami – și toată familia Sinclair, de altfel. Dar nu mai e cazul.

Mami a umplut casa noastră de