la Burlington cu argintărie și cristaluri, cărțulii pentru măsuțele de cafea și pleduri de cașmir. Covoare groase acoperă fiecare centimetru de podea și pe pereți atârnă tablouri pictate de câțiva dintre artiștii locali pe care îi patronează. Și-a înlocuit Saabul, o mașină perfectă de condus, cu un BMW.

Niciunul dintre aceste simboluri ale prosperității și bunului-gust nu folosește la nimic.

— Frumusețea în sine le validează utilitatea, argumentează mami. Îți creează sentimentul că aparții de un loc, că ai o istorie personală. Sau din pură plăcere, Cadence. Ai auzit vreodată de plăcere?

Dar cred că minte – și pe mine, și pe ea – în privința motivului pentru care deține aceste obiecte. Orice nouă achiziție o face pe mami să se simtă puternică, fie și doar pentru un moment. Îi conferă un anumit statut faptul că are o casă plină de lucruri drăguțe, că își permite să cumpere picturi scumpe cu scoici și melci de la prietenii ei artiști și linguri de la Tiffany’s. Toate aceste obiecte de anticariat și preșuri orientale comunică lumii că mama crește câini de rasă și, chiar dacă a lăsat baltă școala, respectiv colegiul Bryn Mawr, este o persoană cu putere, fiindcă este o persoană cu bani.

 

DE DAT: perna de pe pat. Merg cu ea în brațe în timp ce îmi rezolv treburile în oraș.

Observ o fată stând rezemată de un zid în fața bibliotecii. Are un pahar de carton între glezne în care adună mărunțișul. Nu e cu mult mai mare decât mine.

— Vrei perna asta? o întreb. I-am spălat fața de pernă.

O ia și se așază pe ea.

Patul meu e inconfortabil în noaptea aceea, dar e mai bine așa.

 

DE DAT: o ediție de buzunar din Regele Lear, pe care am avut-o de citit pentru școală în anul al III-lea, găsită sub pat.

Donată bibliotecii publice.

Nu am nevoie să mai citesc o dată chestia aia.

 

DE DAT: o fotografie a bunicii Tipper de la petrecerea Institutului Agricol, în care poartă o rochie de seară și ține în brațe un purceluș.

Mă opresc pe la magazinul Armatei Salvării în drum spre casă.

— Bună, Cadence, spune Patti din spatele tejghelei. Ne-ai adus ceva?

— Asta e bunica mea.

— Ce doamnă frumoasă, spune Patti, aruncând un ochi. Ești sigură că nu vrei să scoți fotografia? Poți să donezi doar rama.

— Sunt sigură.

Bunica e moartă. O poză cu ea nu schimbă cu nimic asta.

•

— Iar ai trecut pe la Armata Salvării? mă întreabă mami când ajung acasă.

Taie niște piersici feliuțe cu un cuțit special pentru fructe.

— Da.

— Ce-ai aruncat?

— Doar o poză veche de-a bunicii.

— Aia cu purcelușul?

Încep să-i tremure buzele.

— Vai, Cady.

— Era a mea, puteam să fac ce voiam cu ea.

Mami oftează.

— Dacă dai vreunul dintre câini, vezi tu ce pățești.

Mă las pe vine. Bosh, Grendel și Poppy mă întâmpină lătrând ușurel, cum fac când sunt în casă. Aceștia sunt câinii noștri de familie, solizi și bine educați. Goldeni de rasă pură. Poppy fătase câțiva pui pentru afacerea maică-mii, dar cățelușii și restul câinilor de prăsilă trăiau cu partenerul lui mami, la o fermă de la periferia Burlingtonului.

— N-aș face una ca asta, zic eu.

Le șoptesc cât de mult îi iubesc în urechile lor catifelate de câini.

18.

Când caut pe Google traumatism cranian, majoritatea website-urilor îmi spun că una dintre consecințe este amnezia selectivă. Atunci când creierul suferă o afecțiune, nu e neobișnuit ca pacientul să uite tot soiul de lucruri. E chiar posibil să nu reușească să închege o relatare coerentă a traumei suferite.

Însă n-aș vrea să afle oamenii că și eu sunt în starea asta. Încă sunt în starea asta, după toate programările, tomografiile și medicamentele.

Nu vreau să port eticheta unui handicap. Nu vreau și mai multe medicamente. Nu vreau doctori și profesori îngrijorați. Dumnezeu știe, am avut suficient parte de doctori.

Ce-mi amintesc din vara accidentului:

Că m-am îndrăgostit de Gat stând în ușa bucătăriei de la Red Gate.

Trandafirul lui sălbatic pentru Raquel și noaptea mea îmbibată în vin, când totul se învârtea cu mine și simțeam că iau foc.

Purtându-mă normal. Făcând înghețată. Jucând tenis.

Acele S’more cu trei straturi pe care ni le-a făcut Gat și cum s-a supărat când i-am spus să tacă.

Înotat noaptea.

Sărutându-l pe Gat în pod.

Ascultând povestea cu floricelele și ajutându-l pe bunicul să coboare scările.

Roata de cauciuc pe post de leagăn, pivnița, aleea care înconjoară insula. Gat și cu mine, unul în brațele celuilalt.

Gat văzându-mă cum sângerez. Punându-mi întrebări. Pansându-mi rănile.

Nu-mi amintesc multe altele în rest.

Îi văd mâna lui Mirren, oja aurie de pe unghii ciupită, ținând o canistră plină cu benzină pentru barca noastră cu motor.

Mami, fața ei încordată, întrebând: „Perlele negre?”

Picioarele lui Johnny, gonind în jos pe scările de la Clairmont către șopronul pentru bărci.

Bunicul, ținându-se de un copac, cu fața luminată de strălucirea unui foc de tabără.

Și noi, toți patru, Mincinoșii, râzând atât de tare, încât amețeam și ni se făcea rău. Dar ce era atât de amuzant?

Ce era și unde ne aflam?

Nu știu.

Mă obișnuisem să o întreb pe mami când nu-mi aminteam restul verii cu numărul cincisprezece. Uitarea mi se părea înspăimântătoare. I-am sugerat că poate ar trebui să renunț la medicamente, să încerc unele noi sau să mă duc la alt doctor. Mă rugam să-mi amintesc lucrurile pe care le uitasem. Apoi, într-o zi, spre sfârșitul toamnei – toamna pe care o petrecusem făcându-mi teste pentru boli fatale – mami a început să țipe:

— Îmi pui aceleași întrebări la nesfârșit. Niciodată nu-ți aduci aminte ce spun.

— Îmi pare rău.

Și-a turnat un pahar de vin