casă găzduire. Este bine primit, se pune masa, se servește pește, dar în timp ce mîncau, stăpîna casei, ce-i vine, se apleacă spre musafir, îl apucă de ceafă și începe să-i îndese la pești pe gît… Am crezut că e un intermezzo epopeic, ia uite, mi-am zis, povestitorul are chef de glume… Cînd colo, nu era vorba de nici o glumă, i-a îndesat la pești pe beregată pînă l-a omorît. Și nu era vorba de ucidere ca să-l jefuiască, călătorul era un biet prăpădit.” „Formidabil, zise Matilda, și eu tot pește am pregătit pentru felul următor. Ia vedeți, domnule Micu! Fiți atent!”

Și într-adevăr aduse un uriaș crap, rumenit și cu un sos galben și garnisit cu ciuperci și legume. „E foarte bun, zise Micu uimit, înfulecînd cu poftă. Nu-i mai păsa de ciuperci, pe care le mesteca preocupat, savurîndu-le de data asta. Ne dați și nouă rețeta?” „Rețeta e ce se vede, zise Matilda cu o modestie simplă: crap mare, sos de legume și untdelemn, legume și ciuperci și… la cuptor… Cine vă ține menajul, mai zise ea, duduia știe să gătească?” „Știe și ea ce știu și eu, zise Micu, un ceai, o omletă… Noroc că și maică-sa și mama au ele grijă, o săptămînă una, o săptămînă alta…” spuse cu o calmă simpatie. Înțelesei: nu-i făcea nici un reproș, ai fi zis, dimpotrivă, că ținea la ea tocmai pentru asta, că nu știa… O proteja… „O să învețe, zise Matilda, nimeni nu s-a născut învățat.” „Nu cred că o să aibă timp, zise Micu cu o gravitate liniștită aplecat asupra peștelui. Învață sanscrita. Or, asta o să dureze pînă la adînci bătrînețe.” „Nu i se pare verosimil să învețe cineva sanscrita.” zise Clara cu un surîs fermecător.

Și nu mai adăugă nimic, nu era o vorbăreață, dar simții un adînc regret că între mine și Matilda nu se țesuseră aceste fire nevăzute, sensibile și luminoase ca niște raze, cum se țesuseră între cei doi. Ei comunicau prin aceste fire, mai bine decît prin cuvinte. Erau firele înțelegerii, care sporesc forța morală a unui bărbat, și care între mine și Matilda se destrămau îndată ce prindeau consistență. Devenii tăcut, în timp ce, după prăjitură, la cafea, începu o discuție între Matilda și prietenul meu. „Și de ce credeți dumneavoastră, doamnă, zise el, că e așa de rău să fii misogin?” Matilda nu răspunse îndată, iar eu gîndii: femeile pot fi urîte, dar nu disprețuite… „Domnule Micu, zise Matilda, bărbații n-au inventat, la adresa femeilor, un cuvînt asemănător.” „Ba da, răspunse Micu, se zice misandră”, dar Matilda nu auzi, surzenie care eu știam ce înseamnă: încordare a gîndirii, pentru a domina discuția! „Fiindcă noi nu ne facem din bărbați un ideal, ca pe urmă să fim dezamăgite și să devenim… ceea ce înțelegeți dumneavoastră prin misoginism…” „De aceea, zise Micu, ați devenit feministe?” Matilda iarăși nu răspunse îndată, ceea ce era uimitor la ea, a cărei spontaneitate făcea orice discuție liniștită de idei aproape imposibilă, alunecînd rapid spre ciocnire. Îmi plăcu această a doua pauză de gîndire pe care și-o luă, era semnul că se stăpînea cu putere să nu răspundă chiar cu primul gînd care i-ar fi venit în minte. Iar eu reflectai paralel: fiindcă de-atîtea milenii am obosit să vă tot iubim noi cele dintîi și să întreținem apoi flacăra! Trebuie să devenim cu adevărat egali. „Feminismul e o prostie, zise Matilda, de mult nu mai există inegalitate între bărbat și femeie, cel puțin de pe vremea reginei Elisabeta sau a Ecaterinei a doua a Rusiei.” „Vasăzică la nivel de regine și împărătese?!” se prefăcu Micu mirat. „Ba nu, zise ea, chiar de pe vremea lui Napoleon.” „Dar Napoleon, doamnă, disprețuia tocmai femeile evoluate, ca Madame de Staël.” „Da, zise Matilda, dar o iubea umil, în loc să-i taie capul sau s-o bage într-o mînăstire, pe Josephine, deși știa că ea îl înșală, tocmai pe el, marele împărat. Sclavia femeii a încetat în clipa cînd o femeie poate să-i facă unui bărbat toate acele lucruri pe care el i le face.” „Adică?” zise Micu. „Adică să-l părăsească, să iubească pe altul sau să-l omoare fără să fie mai grav pedepsită decît un bărbat!” „Aoleo!” se sperie Micu. „Sau să nu depindă materialmente de el, continuă Matilda fără să mai reflecteze. În privința asta, de cînd o femeie poate să-și cîștige și singură existența, chiar că ultima dependență a dispărut.” „A dispărut, zic zău lui Dumnezeu.” răspunse Micu în stilul lui Marius Chicoș Rostogan, de unde înțelesei că Micu vorbea numai ca s-o audă pe Matilda vorbind, împins de o curiozitate abia ascunsă, pe care ea n-o sesiză. „Și totuși, continuă el, de ce ne facem noi dintr-o femeie un ideal, ca pe urmă să devenim misogini, și femeile nu-și fac, cum pretindeți? Trebuie să vă spun că nu devenim misogini din pricina surioarei dumneavoastră, George Sand, cette térrible vache à écrire[1], cum îi spunea Nietzsche, marea feministă a secolului trecut. Cu o feministă lucrurile sînt măcar clare, din motive biologice, nu poți să te culci cu ea, pentru că ai tot timpul sentimentul că e indignată că trebuie să desfacă picioarele și să stea cu fața în sus… Devenim misogini din pricina celor cărora, dimpotrivă, le place prea mult să facă acest lucru, fără să fie curve. Ele sînt cele periculoase și tocmai despre ele ne facem un ideal. Puteți să-mi explicați cum reușesc ele să ne determine să le dăruim ce-avem mai bun, ele să ne încurajeze și apoi, hop, nu le mai interesează nimic?” „Așa, zise Matilda, pentru că un bărbat nu are farmec, în timp ce femeia e plină, și farmecele ei îl zăpăcesc, pentru că ea poate să le și joace, iubește, să zicem, puțin, dar dă ochii peste cap ca și cînd ar muri de iubire, și atunci cînd ea nu mai vrea să joace comedia, gata, le monsieur începe să disprețuiască femeile.”

„Așa deci, gîndii, cei doi