afla la jumătatea drumului dintre Antium şi Roma, se iviră în faţa lui, strălucind în lumina lunii, începu să-şi biciuiască şi mai zorit calul. Trecu în galop pe lângă templul lui Mercur, înălţat într-o pădure din faţa oraşului. Se aflase şi aici de nenorocire. În faţa templului era o forfotă neobişnuită. Din goana calului, Vinicius zări pe scări şi printre coloane puzderie de oameni cu torţe, căutând ocrotire. Drumul nu mai era pustiu. Grupuri tot mai numeroase se îndreptau spre păduricea lui Mercur pe cărările din marginea drumului. Din loc în loc, era şi drumul înţesat de grupuri, care se dădeau în grabă la o parte din calea călăreţului în goană. Din oraş venea zvon învălmăşit de voci. Vinicius înainta ca vântul şi răsturnă câţiva oameni pe drum. În jur răsunau strigăte: „Arde Roma! Oraşul e în flăcări! Zei, salvaţi Roma!”

Calul se poticni, smucit de o mână puternică, şi se lăsă pe picioarele dinapoi în faţa hanului în care Vinicius ţinea cal de schimb. Sclavii lui parca-ar fi fost preveniţi, aşteptau sosirea stăpânului în faţa hanului, şi la porunca lui se repeziră să-i aducă alt cal. Vinicius văzu un detaşament de zece pretorieni călări, care probabil mergeau să ducă vestea la Antium. Se apropie repede de ei, întrebându-i:

Ce cartier e în flăcări?

Cine eşti? întrebă comandantul grupei.

Vinicius, tribun militar şi curtean! Răspunde!

Incendiul a izbucnit în prăvăliile de lângă Circul Mare. Când am primit ordinul să plecăm, centrul oraşului era în flăcări.

Dar Transtiberim?

Focul n-a ajuns acolo, însă cuprinde mereu alte cartiere şi nimic nu-l poate opri. Oamenii pier de dogoare şi de fum. Şi nu există salvare.

În clipa aceea, i se aduse lui Vinicius un alt cal. Tânărul tribun încălecă şi goni mai departe.

Se îndrepta acum spre Albanum, lăsând în dreapta Albalonga şi minunatul ei lac. Drumul de la Aricia urca spre culmea unui deal care închidea orizontul, iar Albanum se afla de cealaltă parte. Vinicius ştia că, o dată ajuns pe culme, o să zărească nu numai Bovillae şi Ustrinum, în care îl aşteptau alţi cai, ci şi Roma, căci de la Albanum încolo se întindea, de ambele părţi ale căii Appia, şesul neted al Campariei, peste care treceau spre oraş doar arcadele apeductelor şi nimic nu împiedica vederea.

De pe culme, am să văd flăcările, îşi zise. Şi începu să-şi biciuiască iarăşi calul.

Înainte de a ajunge pe culmea dealului, simţi pe faţă adierea vântului, care-i aduse în nări mirosul de fum.

O zare aurie tivea conturul dealului. „Lumina flăcărilor”, gândi Vinicius.

Noaptea pălise. Albeau zorile şi nu puteai şti dacă lumina arămie ce răsărea pe după spinările dealurilor din jur venea de la incendiu sau de la auroră. Vinicius ajunse pe culme şi atunci o privelişte îngrozitoare i se înfăţişă înaintea ochilor.

Toată valea era înecată în fum, parcă un nor uriaş s-ar fi lăsat chiar la suprafaţa pământului, acoperind oraşele, apeductele, vilele, copacii. Iar dincolo de această întindere cenuşie, înspăimântătoare, ardea oraşul de pe coline.

Incendiul însă nu avea forma unei jerbe ca atunci când arde o sigură clădire, fie ea oricât de mare. Era ca o pânză de foc, lungă şi întinsă.

Deasupra acestei pânze de foc stăruia un val de fum, când negru, când roz, când sângeriu, compact, umflat, încolăcindu-se ca un şarpe care se strânge şi destinde într-una, înaintând. Norul acela imens de fum uneori înghiţea flăcările care pe urmă izbucneau cu mai multă forţă. Şi focul şi fumul se întindeau de la un capăt la altul al orizontului, închizându-l. Munţii Sabini nu se mai vedeau.

În prima clipă, lui Vinicius i se păru că nu arde numai oraşul, ci lumea întreagă şi că nici o fiinţă vie nu se poate salva din oceanul acela de fum şi foc.

Vântul sufla tot mai puternic dinspre incendiu, aducând miros de ars şi funingine. Se făcuse ziuă de-a binelea şi soarele lumina piscurile din jurul lacului Albano. Razele palide ale dimineţii erau ruginii, bolnave din cauza funinginii. Vinicius, coborând spre Albanun, pătrunse într-un fum tot mai des, tot mai greu de străpuns cu privirea. Oraşul era complet înecat în fum. Populaţia neliniştită ieşise în stradă. Te speriai la gândul ce-o fi la Roma, dacă şi aici, de pe acum, era greu să respiri.

Disperarea îl cuprinse din nou pe Vinicius. Groaza îl înnebunea. „E imposibil – se gândea el – ca întreg oraşul să se fi aprins dintr-o dată. Vântul suflă de la nord şi aduce fumul numai încoace. În partea cealaltă nu-i fum. Fluviul desparte Transtiberimul de oraş. Poate că a scăpat cu totul, în orice caz a fost timp suficient ca Ursus cu Ligia să iasă prin poarta Janicula şi să scape de pericol. E imposibil ca oraşul care stăpâneşte lumea întreagă să fie şters de pe suprafaţa pământului împreună cu locuitorii săi. Chiar şi în oraşele cucerite, unde măcelul se alătură focului, distrugând împreună, întotdeauna mai rămâne în viaţă un anumit număr de oameni. De ce să piară neapărat Ligia? Doar asupra ei veghează însuşi Dumnezeu, care a învins el însuşi moartea!” Gândind astfel, începu din nou să se roage şi, după obiceiul cu care se învăţase de demult, să jure, promiţând lui Christos daruri şi jertfe. După ce străbătu Albanum, a cărui populaţie se afla aproape toată pe acoperişuri şi în pomi, ca să privească la Roma, se mai linişti, redobândindu-şi sângele rece. Îşi spuse că pe Ligia o ocrotesc nu numai Ursus şi Linus, ci şi Apostolul Petru. Gândul acesta îi dădu curaj. Petru fusese întotdeauna pentru el o fiinţă neînţeleasă, aproape supranaturală. De când îl ascultase în Ostrianum, îi rămăsese impresia ciudată de care pomenise în scrisoarea trimisă Ligiei la începutul şederii sale în Antium: că fiecare cuvânt al acestui bătrân este adevărat, sau trebuie să devină adevărat. Cunoştinţa mai strânsă pe care o legase cu Apostolul în timpul bolii transformase impresia aceea într-o convingere nestrămutată. De vreme ce Petru binecuvântase