iubirea lui şi i-o promisese pe Ligia, ea nu putea să piară în flăcări. Oraşul n-are decât să ardă, însă nici o scânteie nu va cădea pe veşmintele ei. Noaptea nedormită, galopul nebunesc, emoţiile îi provocară o ciudată exaltare. Totul i se părea posibil: Petru face semnul crucii asupra flăcărilor, le despică printr-un cuvânt şi ei trec neatinşi pe aleea de foc. Petru cunoştea viitorul, aşadar, cu siguranţă prevăzuse catastrofa. În cazul acesta, cum ar fi putut să nu-i prevină pe creştini şi să nu-i scoată din oraş? Cum ar fi putut lipsi dintre ei Ligia, pe care-o iubea ca pe propriul său copil? Speranţa puse stăpânire pe inima lui Vinicius. „Dacă ei fug din oraş – îşi spuse – s-ar putea să-i găsesc în Bovillae sau să-i întâlnesc pe drum. S-ar putea ca în orice clipă faţa iubită să apară din fumul care acoperă tot mai compact Campania”.

Speranţa asta i se păru cu atât mai întemeiată, cu cât pe drum întâlnea din ce în ce mai mulţi oameni care, părăsind oraşul, se îndreptau spre munţii Albani pentru ca, salvându-se de foc, să scape şi de fum. Încă înainte să fi ajuns la Ustrinum, trebui să-şi domolească mersul din cauza înghesuielii. Alături de oamenii porniţi pe jos, cu boccele în spate, întâlni cai şi asini încărcaţi cu poveri, care pline de lucruri, lectici în care sclavii îi duceau pe locuitorii mai bogaţi ai oraşului. Ustrinum era ticsit de refugiaţi din Roma şi era greu de trecut pe-acolo. În piaţă, printre coloanele templelor, şi pe străzi se îngrămădeau sute şi mii de oameni. Pe alocurea, se instalau corturi, sub care aveau să-şi găsească adăpost familii întregi. Alţii stăteau sub cerul liber, strigând, chemându-i pe zei, blestemându-şi soarta. În spaima generală era greu să afli ceva desluşit. Oamenii pe care îi întrebase Vinicius, fie că nu răspundeau de loc, fie că îl priveau înnebuniţi de groază, strigând că piere oraşul şi lumea întreagă. Dinspre Roma veneau mereu noi grupuri de bărbaţi, femei şi copii, care înteţeau tulburarea şi lamentările. Unii, rătăcindu-se de ai lor în îmbulzeală, îi căutau disperaţi pe cei pierduţi. Alţii se încăierau pentru un adăpost. Grupuri de păstori din Campania, pe jumătate sălbatici, veniseră în orăşel să afle noutăţi sau să fure câte ceva, lucru înlesnit de înghesuială. Pe alocurea, cete de sclavi sau de gladiatori începuseră să jefuiască casele şi vitele din oraş, luându-se la harţă cu soldaţii care săreau în apărarea locuitorilor.

Senatorul Iunius, pe care Vinicius îl găsi lângă han, înconjurat de un grup de sclavi batavi, fu primul care îi dădu date mai amănunţite despre incendiu. Focul izbucnise într-adevăr lângă Circul Mare, în locul unde se învecinează cu Palatinul şi cu dealul Caelius, s-a întins însă cu o iuţeală de neînţeles, cuprinzând tot centrul oraşului. Din timpurile lui Brennus, nu mai suferise oraşul niciodată o catastrofă asemănătoare.

Circul a ars cu totul, spuse Iunius, şi toate prăvăliile şi casele din jurul lui. Focul, înconjurând Palatinul, a ajuns în Carinae…

Iunius care avea în Carinae o casă splendidă, plină de opere de artă pe care le iubea, luă un pumn de praf şi, presărându-şi-l în cap, începu să geamă. Vinicius îl scutură de umeri.

Şi casa mea e în Carinae, zise el, dar dacă piere totul, să piară şi ea. Îşi aminti că Ligia, urmându-i sfatul, ar fi putut să se mute în casa lui Aulus. Întrebă:

Dar Vicus Patricius?

În flăcări, răspunse Iunius.

Dar Transtiberim?

Iunius îl privi, mirat.

Ce-mi pasă de Transtiberim? zise, ducându-şi palmele la tâmple.

Mie îmi pasă de el mai mult decât Roma întreagă, strigă nervos Vinicius.

Acolo cred că poţi să ajungi prin Via Portuenis, căci pe lângă Aventin ai să te sufoci de dogoare… Transtiberim?… Nu ştiu. Cred, că focul încă n-a ajuns acolo, dar că nu ajunge în clipa asta numai zeii pot să ştie…

Iunius şovăi o clipă, apoi zise cu vocea coborâtă:

Ştiu că n-ai să mă trădezi. Îţi spun că ăsta nu-i un incendiu obişnuit. N-au dat voie să salveze Circul… Am auzit chiar eu… Când au început să ardă casele din jur, mii de voci strigau: „Moarte celor care vor voi să stingă focul!” Nişte oameni aleargă prin oraş şi aruncă prin case torţe aprinse… Poporul e revoltat. Strigă că oraşul a fost incendiat din ordin. Nu-ţi spun nimic mai mult. Vai de oraş, vai nouă tuturor şi mie! Ce se petrece acolo limba omenească nu poate exprima. Oamenii pier în foc sau se omoară unii pe alţii în înghesuială… Ăsta-i sfârşitul Romei!… Şi începu din nou să geamă: Vai, vai oraşului şi nouă!

Vinicius încălecă şi o porni înainte pe calea Appia.

Acum însă avansa încet, prin râul de oameni care se scurgea dinspre oraş. Roma se vedea în faţa lui Vinicius, ca în palmă, cuprinsă toată de flăcări… Ajungea până la el dogoarea incendiului. Ţipetele şi vaietele oamenilor nu puteau acoperi şuieratul şi trosnetul flăcărilor.

 

 

Capitolul  XLIII

 

 

Pe măsură ce Vinicius se apropia de ziduri, se dovedi că era mai uşor să ajungă până la Roma, decât să pătrundă spre centrul oraşului. Prin Via Appia era greu să străbaţi, din cauza înghesuieli. Casele, terenurile virane, cimitirele, grădinile şi templele aflate de ambele părţi ale şoselei se transformaseră în bivuacuri. La templul lui Marte, care se afla lângă Porta Appia, mulţimea smulsese uşile, căutând un adăpost. În cimitire, cavourile mai mari deveniseră obiect de dispută, oamenii se încăierau pentru ele, ajungând până la vărsare de sânge. Ustrinum, cu dezordinea ce-l stăpânea, nu dădea decât o vagă imagine a ceea ce se petrecea lingă zidurile oraşului. Dispăruse orice respect pentru lege, fuseseră uitate legăturile de rudenie sau deosebirile de stare socială. Puteau fi văzuţi sclavi ciomăgindu-i pe cetăţenii romani. Gladiatori beţi, uniţi în cete, alergau ţipând sălbatic prin pieţe, pe la răspântii, risipind oamenii, maltratând şi jefuind. Mulţimi de