barbari aduşi pentru vânzare fugiseră din barăcile unde erau închişi. Pieirea oraşului însemna pentru ei sfârşitul sclaviei şi ceasul răzbunării. În timp ce populaţia stabilă, care-şi pierduse în foc avutul, ridica mâinile spre zei, cerând disperată ajutor, aceştia cu urlete de bucurie atacau grupurile de oameni, smulgându-le veşmintele de pe umeri, răpind femeile. Li se alăturară sclavii care slujeau mai mult pe la Roma, vagabonzii care nu aveau nimic pe ei în afară de o cingătoare de stofă peste coapse, fiinţe îngrozitoare de prin mahalale, care ziua nu se arătau pe străzi şi a căror existenţă în Roma era greu de bănuit. Mulţimea aceasta alcătuită din asiatici şi africani, greci, traci, germani şi britani, urlând în toate limbile pământului, sălbatică, dezlănţuită, îşi făcea de cap, crezând că a sosit clipa în care poate să se răzbune pentru toţi anii de chin şi de mizerie. În furnicarul acesta învălmăşit, în lumina zilei şi a focului, sclipeau căştile pretorienilor, care în multe locuri trebuiau să lovească în gloata sălbăticită, pentru a ocroti populaţia mai liniştită. Vinicius văzuse în viaţa lui oraşe cucerite, însă ochii lui nu priviseră niciodată la un asemenea spectacol în care disperarea, lacrimile, durerea, gemetele, bucuria sălbatică, nebunia, furia să se amestece într-un haos de nedescris. Iar deasupra acestor valuri de mulţime înnebunită vuia incendiul, ardea pe dealuri cel mai mare oraş din lume, trimiţând asupra mulţimii răsuflarea sa de foc, înecând-o în fumul care acoperea bolta cerului din zare în zare. Tânărul tribun, adunându-şi toate puterile, expunându-şi viaţa în fiecare clipă, ajunse, în sfârşit, la Porta Appia. Aici îşi dădu seama că prin Porta Capena n-are să poată intra în oraş, nu numai din cauza înghesuielii, ci a arşiţei îngrozitoare. Podul de la Porta Trigemina, din faţa templului Cibelei, nu mai exista. Ca să treacă Tibrul, trebuia să răzbată până la podul Sublicius, adică să treacă pe lângă Aventin, cartier care se transformase într-o mare de flăcări. Era cu neputinţă. Trebuia să se întoarcă în direcţia Ustrinum, de acolo să cotească de pe calea Appia, să treacă râul mai jos de oraş şi să ajungă pe Via Portuensis, care ducea direct în Transtiberim. Nu era un lucru uşor din cauza îmbulzelii tot mai mari de pe calea Appia. Ar fi trebuit poate să-şi deschidă drum cu sabia, dar Vinicius nu avea la el arme, căci plecase de la Antium aşa cum îl găsise vestea incendiului în vila împăratului. La fântâna lui Mercur, zări un centurion cunoscut de pretorieni, care, în fruntea câtorva zeci de oameni, apăra intrarea în templu. Îi porunci să-l urmeze, iar acesta, recunoscându-l pe tribun, nu îndrăzni să se împotrivească ordinului.

Vinicius luă personal conducerea detaşamentului şi, uitând în clipele acelea, de învăţătura lui Pavel despre dragostea de aproapele, împingea şi tăia din faţa sa cu o grabă fatală celor care nu reuşeau să se dea la timp la o parte. Îi însoţeau din urmă blesteme şi o ploaie de pietre. El însă nu le lua în seamă, ci căuta să iasă cât mai curând la drum liber. Nu se putea înainta decât cu preţul unor eforturi uriaşe. Oamenii, care de bine, de rău se aşezaseră, nu voiau să facă drum soldaţilor, blestemându-i în gura mare pe Cezar şi pe pretorieni. În unele locuri, mulţimea lua deschis o atitudine ameninţătoare. La urechile lui Vinicius ajungeau voci care-l acuzau pe Nero că a dat foc oraşului. Erau ameninţaţi pe faţă cu moartea şi el, şi Poppea. De jur împrejur răsunau strigăte: Sanio!” „Histrio!” (măscărici, actor), „Matricida!” Unii cereau să fie adus târâş până la Tibru, alţii strigau că Roma a răbdat prea mult. Era clar că de la ameninţări puteau trece la răscoală deschisă, care avea nevoie numai de un conducător şi putea să izbucnească în orice clipă. Deocamdată însă, furia şi disperarea mulţimii se îndreptau împotriva pretorienilor, care nu puteau să treacă prin înghesuială pentru că drumul era baricadat cu grămezi de lucruri scoase în grabă din incendiu: lăzi şi butoaie cu hrană, mobilă preţioasă, vase, leagăne de copii, rufe, care şi litiere. În unele locuri, se ajunse chiar la ciocniri, însă pretorienii risipeau repede gloata neînarmată. După ce străbătură cu greu străzile Latina, Numiciana, Ardeatina, Laviniana şi Ostiana, ocolind vilele, grădinile, cimitirele şi templele, Vinicius ajunse, în sfârşit, la Vicus Alexandru, dincolo de care trecu Tibrul. Aici era mai puţină lume şi mai puţin fum. De la refugiaţii care nu lipseau nici aici, află că numai unele străduţe din Transtiberim au fost cuprinse de flăcări, dar că, cu siguranţă, n-are să reziste nimic în faţa furiei focului, căci sunt oameni care anume dau foc şi nu permit să-l stingi, strigând că fac asta din ordin. Tânărul tribun nu mai avea acum nici cea mai mică îndoială că într-adevăr împăratul a ordonat incendierea Romei şi răzbunarea, pe care o cerea mulţimea, i se păru un lucru cinstit şi drept. Ce rău mai mare ar fi putut pricinui Mitridate sau oricare dintre cei mai aprigi duşmani ai Romei? Se întrecuse măsura. Nebunia depăşise orice limite. Viaţa oamenilor devenise insuportabilă. Vinicius era convins că lui Nero îi bătuse ceasul, că ruinele oraşului trebuie să-l strivească sub ele pe fiorosul măscărici, împreună cu toate crimele lui. Dacă s-ar găsi un bărbat destul de curajos, care să conducă poporul împins la disperare, totul s-ar putea termina în decurs de câteva ore. Gânduri îndrăzneţe de răzbunare se iviră în mintea lui Vinicius. Dac-ar fi el acela? Casa Viniciuşilor, care până în ultimele vremuri dăduse numeroşi consuli, era cunoscută în toată Roma. Mulţimea avea nevoie numai de nume. Dacă atunci când au fost condamnaţi la moarte patru sute de sclavi ai prefectului Pedanius Secundus, puţin a lipsit să nu se ajungă la răscoală şi război civil, ce s-ar întâmpla azi, în faţa acestei catastrofe, care depăşeşte tot ce a suferit Roma în decurs de opt veacuri? „Cine-i va chema la arme pe quiriţi – se gândea Vinicius – acela fără îndoială îl va răsturna şi pe Nero şi se va îmbrăca el în purpură”. Atunci de ce n-ar face-o el? Era