mai puternic, mai viteaz şi mai tânăr decât alţi curteni… Nero dispunea de treizeci de legiuni aflate la marginea imperiului. Dar oare şi legiunile şi comandanţii lor n-au să se revolte la vestea arderii Romei şi a templelor ei?… în cazul acesta el, Vinicius, ar putea să devină împărat. Printre curteni se şoptea că un ghicitor i-a prezis purpura lui Otho. Cu ce-i el mai prejos? Poate că şi Christos l-ar ajuta cu puterea sa divină, poate că gândul acesta vine de la El? „De-ar fi aşa!” strigă Vinicius. S-ar răzbuna atunci pe Nero pentru primejdia prin care trecuse Ligia, pentru neliniştea lui, ar introduce o domnie a justiţiei şi adevărului, ar răspândi învăţătura lui Christos până la malurile înceţoşate ale Britaniei şi, totodată, ar îmbrăca-o în purpură pe Ligia, ar face-o stăpâna pământului.

Însă gândurile acestea, care izbucniseră în mintea lui ca un snop de scântei dintr-o casă în flăcări, se stinseră ca scânteile. În primul rând, trebuia salvată Ligia. Vedea acum catastrofa de aproape. Teama îl cuprinse din nou. În faţa mării de foc şi fum, credinţa că Apostolul Petru o va salva pe Ligia se stinse în inima lui. Disperarea îl cuprindea pentru a doua oară. Nu-şi reveni decât după ce ajunse la Via Portuensis, care ducea direct în Transtiberim. La poartă i se repetă ceea ce auzise de la refugiaţi şi mai înainte că cea mai mare parte a acestui cartier încă nu fusese cuprinsă de flăcări, deşi în câteva locuri focul trecuse dincoace de râu.

Trastiberim era de asemenea înecat în fum. Şi aici, mulţimea care se refugia umplea străzile şi era chiar mai greu de răzbătut, pentru că, având mai mult timp, oamenii de aici căutau să salveze mai multe lucruri. Şoseaua principală portuară era în multe locuri blocată, iar lângă Naumachia lui August se ridicau mormane enorme de boarfe. Prin străduţele înguste, unde fumul se strângea, stăruind compact, nici nu se mai putea trece. Mii de locuitori îşi căutau scăparea în fugă. Vinicius văzu tablouri înfiorătoare. Adesea, două torente omeneşti, venind din părţi opuse, se ciocneau, luptându-se pe viaţă şi pe moarte. Oamenii se călcau în picioare. Familiile se rătăceau, mamele îşi strigau, disperate, copiii. Vinicius se cutremura, gândindu-se la ceea ce putuse să se petreacă pe acolo unde focul era în toiul lui. În vacarmul de ţipete, răcnete, vaiete, era greu să întrebi şi să înţelegi răspunsul. În anumite momente se rostogoleau noi vălătuci de fum negru şi greu, târându-se pe faţa pământului, învăluind casele, oamenii şi lucrurile cu întunericul nopţii. Vântul, produs de incendiu, din când în când risipea fumul, şi Vinicius putea înainta, apropiindu-se de străduţa pe care se afla casa lui Linus. Fierbinţeala zilei de iulie, înteţită de dogoarea ce venea de la cartierele în flăcări, devenise insuportabilă. Ochii te usturau de fum, nu puteai respira. Chiar şi locuitorii care, în speranţa că focul n-o să treacă râul, rămăseseră până acum în case, începură să le părăsească şi înghesuiala sporea în fiecare clipă. Pretorienii care-l însoţiseră pe Vinicius rămăseseră în urmă. În învălmăşeală, cineva îi răni cu un ciocan calul, care începu să zvâcnească din capul însângerat, ridicându-se pe două picioare şi refuzând să mai asculte de călăreţ. După tunica sa bogată, oamenii recunoscură în Vinicius un curtean şi imediat răsunară în jur strigăte: „Moarte lui Nero şi incendiatorilor lui!” Sosise o clipă de mare pericol, căci sute de mâini se întinseră spre Vinicius, însă calul speriat o luă la goană, călcând peste oameni, şi-n acelaşi timp răbufni un nou val de fum, cufundând strada în întuneric. Vinicius, văzând că nu mai poate să treacă călare, sări la pământ şi începu să alerge, strecurându-se pe lângă pereţi, aşteptând uneori ca mulţimea care se refugia să treacă de el. Mintea îi spunea că-i un efort zadarnic. Ligia poate plecase din oraş, poate se salvase. Era mai uşor să găseşti un ac în carul cu fân, decât un om în haosul acesta. Voia totuşi, chiar cu preţul vieţii, să ajungă până la casa lui Linus. Uneori, se oprea şi se freca la ochi. Rupse o bucată din tunică, îşi acoperi cu ea nasul şi gura şi alergă mai departe.

Pe măsură ce se apropia de râu, dogoarea creştea. Vinicius, ştiind că incendiul a pornit de la Circul Mare, crezu la început că dogoarea vine de acolo, de la Forum Boarium şi de la Velabrum, aflate în apropiere. Însă cineva care fugea, ultimul pe care-l văzu Vinicius, un bătrân în cârje, îi strigă: „Nu te apropia de podul Cestius! Toată insula-i în flăcări!” Nu mai era nici o speranţă. La cotitura dinspre Vicus Judaeorum, pe care se afla casa lui Linus, tânărul tribun zări, printre norii de fum, flăcările. Ardea, nu numai insula, ci şi cartierul Transtiberim, sau măcar celălalt capăt al străduţei pe care locuia Ligia. Vinicius îşi aminti că locuinţa lui Linus este înconjurată de grădină, în spatele căreia, spre Tibru, era un teren viran nu prea mare. Gândul acesta îl consolă. Focul se putea opri la terenul acela gol. Cu o licărire de speranţă alergă mai departe, deşi fiecare pală de vânt aducea nu numai fum, ci şi mii de scântei, care puteau să aprindă focul în celălalt capăt al străzii şi să-i închidă drumul la întoarcere.

În cele din urmă, printr-o perdea de fum, zări chiparoşii din grădina lui Linus. Casele aflate dincolo de terenul viran ardeau ca nişte ruguri, însă mica „insulă” a lui Linus era încă neatinsă. Vinicius se uită cu recunoştinţă spre cer şi se repezi spre casă, deşi căldura începuse să-l înăbuşe. Poarta era încuiată. O sfărâmă cu umărul şi se năpusti înăuntru.

În grădină nu era ţipenie de om. Casa părea de asemenea pustie.

„Poate c-au leşinat de fum şi dogoare”, se gândi Vinicius.

Începu să strige:

Ligia! Ligia!

Îi răspunse tăcerea. Nu se auzea decât trosnetul îndepărtat al focului.

Ligia!

Pe neaşteptate, îi ajunse la urechi răgetul sumbru pe care-l mai auzise o dată din această grădiniţă. Pe insula din apropiere se aprinse probabil vivarium-ul de