lângă templul lui Esculap, iar fiarele cuprinse de groază începuseră să urle. Vinicius se cutremură din creştet până-n picioare. Iată, pentru a doua oară, într-un moment când toată fiinţa lui era stăpânită de gândul la Ligia, răsunau răgetele acelea îngrozitoare, prevestitoare de nenorociri, ca o ciudată prezicere a unui viitor întunecat.

Nu fu însă decât o impresie de moment. Mai cumplit decât urletul animalelor sălbatice, vuietul incendiului te oprea să te gândeşti la altceva. Ligia nu răspunse la chemare, însă putea să fie leşinată sau sufocată de fum în casa ameninţată să se aprindă. Vinicius se repezi în casă. În micul atrium era pustiu şi întuneric. Căutând pe bâjbâite uşile care duc spre cubiculum, observă o flăcăruie clipind. Apropiindu-se, văzu un lararium, unde în loc de lari era o cruce. Sub cruce ardea o candelă. Prin mintea tânărului prozelit trecu cu iuţeala fulgerului gândul că crucea acea trimite o luminiţă cu care poate s-o găsească pe Ligia, aşa că luă candela şi începu să caute dormitoarele. Găsi unul şi dădu draperia la o parte.

Nici aici nu era nimeni. Vinicius era convins că nimerise în dormitorul Ligiei, căci în cuie bătute în pereţi atârnau hainele ei, iar pe pat era aruncat capitium, un veşmânt strimt pe care-l purtau femeile direct pe corp. Vinicius îi luă îl duse la buze şi, punându-şi-l pe umăr, porni să caute mai departe. Casa era mică, aşa că în scurt timp cercetă toate încăperile, chiar şi pivniţa. Nicăieri nu găsi picior de om. Era limpede că Ligia, Linus şi Ursus au încercat să scape cu fuga, împreună cu alţi locuitori ai cartierului. „Trebuie să-i caut în mulţime, dincolo de porţile oraşului”, se gândi Vinicius.

Nu se miră prea mult că nu-i întâlnise pe Via Portuensis, căci se putea ieşi din Transtiberim şi în direcţie opusă, spre dealul Vaticanului. Oricum, măcar de foc scăpaseră. Lui Vinicius i se luă o piatră de pe inimă. Deşi văzuse că fuga însăşi mai era legată de destule pericole, gândul la puterea supraomenească a lui Ursus îi dădea curaj. „Acum trebuie, îşi zicea el, să fug de aici prin grădinile Domitiaei, să ajung la grădinile Agripinei. Acolo am să-i găsesc. Fumul acolo nu-i aşa de des, căci vântul suflă dinspre munţii Sabini”.

Venise clipa când trebuia să se gândească la propria-i salvare, căci valul de foc se apropia dinspre insulă şi vălătucii de fum năpădiseră străduţa. Candela cu care luminase în casă fu stinsă de o pală de vânt. Vinicius, ieşind în stradă, porni în goană spre Via Portuensis, în direcţia din care venise, însă calamitatea părea că-l urmăreşte cu răsuflarea sa de foc, când învăluindu-l în nori de fum, când aruncând peste el scântei care-i cădeau pe păr, pe gât şi pe haine. Tunica începu să-i ardă în câteva locuri, însă nu-i dădu atenţie. Alerga mai departe, temându-se numai ca fumul să nu-l sufoce. În gură avea gust de ars şi de funingine, gâtul şi plămânii îl usturau. Sângele-i zvâcnea în cap; uneori tot ce vedea devenea roşu. Până şi fumul i se părea tot roşu. Îşi zicea atunci: „E un foc viu! Mai bine aş face să mă culc la pământ şi să pier”. Fuga îl obosea din cale-afară. Capul, gâtul şi spatele îi erau leoarcă de sudoare şi-l frigea pielea de parcă ar fi aruncat cineva apă clocotită peste el. De n-ar fi fost numele Ligiei, pe care-l repeta în neştire, şi capitium-ul pe care şi-l înfăşurase în jurul gurii, s-ar fi prăbuşit. Câteva clipe mai târziu, nu mai recunoştea străduţa pe care alerga. Treptat, luciditatea îl părăsea. Ştia doar că trebuie să fugă, căci afară în câmp deschis, îl aşteaptă Ligia, pe care i-o promisese Apostolul Petru, şi deodată îl cuprinse o stare de exaltare şi gândul ciudat că trebuie neapărat s-o vadă pe Ligia, să se cunune cu ea şi apoi imediat să moară.

Alerga acum ameţit parcă, împleticindu-se dintr-o parte într-alta a străzii, în momentul acela, se schimbă ceva în focul îngrozitor care devora uriaşul oraş. Tot ce mocnise numai, încă nemistuit, acum fu dintr-o dată înghiţit de o mare de flăcări. Un curent turbat de aer încins mătură străzile, ducând cu el milioane de scântei. Vinicius părea că aleargă într-un nor de foc şi putea să vadă mai bine înaintea lui. Chiar în clipa când simţea că are să cadă, zări capătul străzii, ceea ce-i dădu putere să-şi continue drumul. După ce coti, ajunse în strada care ducea spre Via Portuensis şi Câmpia Codetană. Ploaia de scântei nu-l mai gonea din urmă. Înţelese că dacă reuşeşte să ajungă la Calea Portului, are să scape, chiar dac-o să leşine acolo.

La capătul străzii, zări iarăşi un nor închizând trecerea. „Dacă-i fum – gândi – nu mai răzbesc”. Alerga cu ultimele puteri. Pe drum, lepădă tunica – fiindcă ardea mocnit şi-l frigea ca o cămaşă a lui Nessus{132} urmându-şi goana, gol, având doar pe cap şi pe gură capitium-ul Ligiei. Când ajunse mai aproape, văzu că ceea ce luase drept fum, era numai praf. Auzi voci şi strigăte de oameni.

Lepădăturile oraşului jefuiesc casele, îşi zise.

Alergă totuşi în direcţia vocilor. Oricum, acolo erau oameni care puteau să-i dea ajutor. În speranţa asta, înainte încă de a ajunge acolo, începu să strige după ajutor. Puterile îl părăsiră. I se făcu negru în faţa ochilor, simţi că se sufocă şi căzu.

Fusese auzit, sau observat. Doi oameni veniră în ajutorul lui, aducând cu ei găleţi pline cu apă. Vinicius, care căzuse de epuizare, dar nu-şi pierduse cunoştinţa, apucă cu amândouă mâinile o găleată şi o goli pe jumătate.

Mulţumesc, spuse el, puneţi-mă pe picioare, mai departe merg singur!

Unul dintre cei doi muncitori îi turnă apă peste cap, pe urmă amândoi, unindu-şi puterile, îl luară pe sus şi-l duseră la un grup de oameni care-l înconjurară, cercetându-l cu grijă să vadă dacă nu-i rănit prea grav. Grija lor îl miră pe Vinicius.

Oamenilor, întrebă el, cine sunteţi voi?

Dărâmăm casele pentru