Mi-aţi sărit în ajutor când am căzut. Vă mulţumesc.

Nouă nu ne este îngăduit să lăsăm pe nimeni fără ajutor, rostiră câteva glasuri.

Vinicius, care până atunci văzuse numai mulţimi sălbăticite, încăierări şi jaf, se uită cu atenţie la feţele care-l înconjurau şi spuse:

Să vă răsplătească… Christos.

Slavă numelui Său! răspunse un cor întreg de voci.

Linus?… întrebă Vinicius.

Însă nu reuşi să întrebe mai mult şi nu auzi răspunsul fiindcă, slăbit de emoţie şi de eforturi, leşină. Se trezi abia pe Câmpia Codetană, într-o grădină, înconjurat de câteva femei şi bărbaţi. Primele cuvinte pe care le rosti fură:

Unde-i Linus?

Urmă un răstimp de tăcere, întrerupt de o voce cunoscută lui Vinicius:

Dincolo de Porta Nomentana; s-a dus în Ostrianum… de două zile… Pace ţie, rege persan!

Vinicius se ridică şi îndată căzu la loc, văzându-l pe Chilon aplecat deasupra lui.

Grecul continuă:

Casa ta, stăpâne, cu siguranţă a ars, căci Carinae este în flăcări. Tu însă vei fi întotdeauna bogat ca Midas. O, ce nenorocire! Creştinii, o, fiu al lui Serapis, au prevestit de mult că focul va distruge oraşul acesta… Iar Linus, împreună cu fiica lui Jupiter, sunt în Ostrianum. O, ce nenorocire pe acest oraş!…

Lui Vinicius îi veni rău din nou.

I-ai văzut? întrebă.

I-am văzut, stăpâne!… Slavă lui Christos şi tuturor zeilor că am putut să te răsplătesc cu o veste bună, pentru binele pe care mi l-ai făcut. Eu, Osiris{133}, mai am o datorie către tine, dar am să ţi-o plătesc, jur pe Roma aceasta care arde!

Se lăsase înserarea, însă în grădină era lumină ca ziua, căci focul se înteţise. Nu mai ardeau cartiere separate, ci întreg oraşul, în lung şi în lat. Cerul era roşu cât se vedea cu ochii. Noaptea se lăsa roşie.

Capitolul  XLIV

Vâlvătăile se răsfrângeau pe cer, până departe în zare, ca o tragică aureolă. De după dealuri, răsări luna plină, disc uriaş de culoarea aramei încinse de foc. Părea că priveşte uimită cum piere cetatea care stăpânea lumea. În imensităţile rumene ale cerului luceau stele, ca nişte puncte de jăratic. Spre deosebire de nopţile obişnuite, pământul era mai luminos decât cerul. Roma, ca un rug gigantic, lumina întreaga Campania. În lumina sângerie, puteai zări până departe dealurile, oraşele vecine, vile, temple, statui, apeducte coborând din munţi spre oraş, iar pe apeducte roiuri de oameni, care se urcaseră acolo ca să fie mai feriţi sau ca să privească incendiul.

În acest timp, teribila stihie cuprindea mereu noi cartiere. Nu mai încăpea îndoială că focul era pus de mâini criminale, căci mereu alte incendii izbucneau în locuri depărtate unele de altele. De pe colinele pe care era construită Roma, flăcările curgeau ca nişte râuri spre văile unde case cu câte cinci şi şase caturi se înghesuiau una-ntr-alta, pline de tarabe, prăvălii, amfiteatre din lemn, înjghebate pentru diferite spectacole, depozite de cherestea, ulei, magazii de grâne, de alune şi conuri de pin cu ale căror seminţe se hrănea populaţia săracă şi magazii de îmbrăcăminte care uneori, din mărinimia cezarilor, era distribuită gloatei pripăşite prin străduţele strâmte. Acolo focul găsea hrană din belşug şi-o devora cu lăcomie, stârnind lanţuri de explozii, înghiţind străzi întregi cu repeziciune ameţitoare. Oamenii care-şi instalaseră corturile în afara oraşului sau care stăteau cocoţaţi pe apeducte ghiceau după culoarea focului ce materii ard. Rafale înnebunite de vânt aruncau când şi când din adâncurile focului trâmbe de coji de alune şi migdale aprinse, care se ridicau brusc în sus ca nişte stoluri uriaşe de fluturi luminoşi şi plesneau cu zgomot în aer, sau, purtate de vânt, cădeau peste alte cartiere, peste apeducte şi peste câmpurile din jurul oraşului. Orice gând de salvare părea absurd. Panica sporea cu fiecare clipă. Pe de o parte, populaţia oraşului îşi căuta salvarea prin fugă, asaltând toate porţile, iar, pe de altă parte, incendiul ademenea mii de oameni din împrejurimi, orăşeni şi ţărani, păstori pe jumătate sălbatici din Campania, atraşi de speranţa jafului.

Strigătul: „Piere Roma!” răsuna necontenit pe buzele mulţimii. Pieirea oraşului apărea în ceasurile acelea ca sfârşitul dominaţiei romane însăşi şi dezlegarea tuturor legăturilor care ţinuseră strânsă omenirea într-un singur nod. Gloata, formată mai ales din sclavi şi venetici, care nu era de loc interesată în dominaţia imperiului roman şi pe care răsturnarea putea numai să o elibereze de lanţuri, lua pe alocuri atitudini ameninţătoare. Violenţa şi jaful luau proporţii. Părea că numai spectacolul pieirii oraşului, ocupând atenţia oamenilor, îi mai reţine şi că măcelul avea să înceapă imediat ce oraşul va fi devenit ruină. Sute de mii de sclavi, uitând că în afară de temple şi ziduri Roma mai are încă vreo câteva zeci de legiuni în cele patru părţi ale lumii – păreau că aşteaptă doar un semnal şi un conducător. Tot mai des era pomenit numele lui Spartacus – însă Spartacus nu mai era. În schimb, cetăţenii începură să se adune în bande şi să se dedea la tâlhării. Cele mai îngrozitoare zvonuri se răspândeau pe la toate porţile. Unii susţineau că din porunca lui Jupiter, Vulcan distruge oraşul printr-un pârjol ce izbucneşte din pământ, alţii că-i răzbunarea Vestei pentru vestala Rubria. Mulţi oameni, convinşi de aceste supoziţii, nu mai voiau să salveze nimic, în schimb, împresurând templele, cereau îndurare zeilor. Însă cel mai persistent era zvonul că împăratul însuşi poruncise să se dea foc Romei, ca să scape de mirosurile care veneau dinspre Subura şi să construiască un nou oraş cu numele de Neronia. Zvonul acesta stârnea mânia oamenilor şi dacă, după cum gândea şi Vinicius, s-ar fi găsit un conducător care să folosească izbucnirea aceasta de ură, lui Nero i-ar fi bătut ceasul cu mulţi ani mai devreme.

Se spunea, de asemenea, că împăratul înnebunise, că a poruncit pretorienilor