şi gladiatorilor să lovească în popor, dezlănţuind un măcel general. Unii jurau pe zei că fiarele din vivarii au fost eliberate din porunca lui Barbă-Arămie, că au fost văzuţi pe străzi lei cu coamele arzând, elefanţi turbaţi şi zimbri zdrobind oamenii sub copite. Zvonul acesta avea un temei. În câteva locuri, elefanţii înnebuniţi de incendiul care se apropia, distruseseră vivariile şi, ieşind în libertate, goneau într-o panică sălbatică în direcţia opusă focului, distrugând totul în calea lor, ca un uragan. După zvonurile care circulau, oamenii pieriţi în foc se numărau cu zecile de mii. Într-adevăr pieriseră mulţi. Unii, pierzându-şi averea sau fiinţele cele mai dragi, se aruncau singuri în flăcări, de disperare. Pe alţii însă îi înăbuşise fumul. În centrul oraşului între Capitoliu pe de o parte, şi Quirinal, Viminal şi Esquilin pe de altă parte, ca şi între Palatin şi dealul Caelius, unde erau străzile cele mai populate, incendiul izbucnise în mai multe locuri deodată şi grupurile de oameni, fugind, se trezeau pe neaşteptate înconjuraţi de flăcări din toate părţile, pierind de o moarte îngrozitoare în mijlocul vâlvătăilor.

Înfricoşaţi, derutaţi, înnebuniţi, în cele din urmă nu mai ştiau unde să fugă. Drumurile erau zăgăzuite de mormane de lucruri părăsite. În unele locuri strâmte, trecerea era complet înfundată. Cei care se refugiaseră în diferite pieţe, cum era locul pe care mai târziu avea să fie clădit Amfiteatrul Flavian, sau în faţa templului Terrei sau lângă porticul Liviei, sau mai sus, lângă templul Iunonei sau al Lucinei, sau pe maidanul dintre Clivus Vibrius şi vechea Poartă Esquilină, încercuiţi de o mare de foc, au pierit de dogoare. Chiar şi în locurile unde n-a ajuns focul, au fost găsite după aceea sute de trupuri pârjolite; pe alocurea, nenorociţii smulseseră lespezile de piatră din pavaj şi, ca să se apere de dogoare, se îngropaseră pe jumătate în pământ. Aproape nici o familie din centrul oraşului nu s-a putut salva cu toţi ai ei. De-a lungul zidurilor, pe la porţi şi pe drumurile ce ieşeau din oraş, se auzeau urletele disperate ale femeilor care îşi strigau soţii sau copiii pieriţi în înghesuială sau în flăcări.

În timp ce unii cerşeau îndurarea zeilor, alţii îi blestemau. Puteai vedea bătrâni întorşi spre templul lui Jupiter Eliberatorul, care, ridicând mâinile strigau: „Eşti salvator, salvează-ţi altarul, salvează oraşul!” Mânia disperării se îndrepta mai ales împotriva vechilor zei romani, care, în credinţa populaţiei, erau obligaţi să vegheze cu mai multă grijă decât ceilalţi asupra cetăţii. Constatând că sunt neputincioşi, îşi băteau joc de ei. În schimb, atunci când pe Via Asinaria apăru un convoi de preoţi egipteni, ducând statuia zeiţei Isis, salvată din templul de lângă Porta Caelimontana, mulţimea năvăli în cortegiu, se înhămă la car, îl duse până la Porta Appia, unde, luând statuia, o aşeză în templul lui Marte, ciomăgindu-i pe preoţii care îndrăzniră să se opună. În alte locuri, îi chemau în ajutor pe Serapis, Baal sau Iehova, ai căror adepţi ieşind ca un furnicar de pe străduţele din Subura şi Transtiberim, umpluseră de larmă câmpiile de lângă ziduri. Printre lamentaţii de deznădejde, răsunau şi strigăte de triumf; unii-l slăveau în cor pe „Stăpânul lumii”, alţii, înfuriindu-se, se încăierau cu ei. În unele locuri, bărbaţi, bătrâni, femei şi copii cântau imnuri ciudate, solemne, al căror sens nu putea fi înţeles şi în care se repetau mereu, ca un refren, cuvintele: „Iată vine Judecătorul, e ziua mâniei şi a răsplăţii”. Şi astfel valurile de oameni neostoite, fără somn, înconjurau ca o mare biciuită de furtună oraşul mistuit de flăcări.

Nici disperarea însă, nici blestemele, nici cântecele nu foloseau la nimic. Catastrofa era implacabilă, totală şi neîndurătoare ca Destinul. Lângă Amfiteatrul lui Pompei luară foc depozitele de cânepă şi frânghii, necesare în cantităţi uriaşe în circuri, arene, pentru tot felul de maşini folosite la jocuri. Se aprinseră în acelaşi timp şi clădirile vecine în care erau depozitate butoaiele cu smoală pentru uns funiile. Timp de câteva ore această parte a oraşului, dincolo de care se întindea Câmpul lui Marte, fu luminată de o coloană de flăcări atât de strălucitoare, încât spectatorii, pe jumătate înnebuniţi de groază, avură impresia că fusese răsturnată ordinea zilelor şi-a nopţilor şi că răsărise soarele. Pe urmă însă, lumina sângerie copleşi totul. Din noianul de foc ţâşneau spre cerul înfierbântat jerbe de flăcări, risipindu-se în văzduh. Şiraguri de scântei şi mănunchiuri incandescente smulse de vânt zburau hăt, departe, peste Campania, până spre munţii Albani. Noaptea devenea tot mai luminoasă, aerul însuşi părea că arde. Tibrul curgea ca un torent de jăratic. Nefericitul oraş se transformase într-un infern. Incendiul cuprindea spaţii tot mai mari, lua cu asalt dealurile, se revărsa peste şes, inunda văile.

 

 

Capitolul  XLV

 

 

Macrinus, ţesătorul în casa căruia fu transportat Vinicius, îl spălă, îi aduse haine şi-l hrăni. Tânărul tribun, recăpătându-şi forţele, declară că încă în noaptea asta reîncepe căutarea lui Linus. Macrinus, care era creştin, confirmă cuvintele lui Chilon. Linus împreună cu marele preot Clemens s-au dus la Ostrianum, unde Petru urma să boteze câteva grupuri de noi adepţi. Creştinii din cartier ştiau că Linus de două zile îşi lăsase casa în grija unui oarecare Gaius. Pentru Vinicius asta era un indiciu că nici Ligia, nici Ursus nu rămăseseră acasă şi că plecaseră probabil tot la Ostrianum.

Gândul acesta îi produse o mare uşurare. Linus era om bătrân şi-i era greu să meargă zilnic din Transtiberim până la îndepărtata Porta Nomentana şi să se întoarcă din nou înapoi. Probabil se mutase pentru câteva zile la vreunul din coreligionari, în afara zidurilor cetăţii şi, împreună cu el, Ligia şi Ursus. În felul acesta scăpaseră de incendiu, care în general n-a trecut pe celălalt versant al Esquilinului. Vinicius vedea în asta mâna lui Christos; îi simţea ocrotirea şi, cu inima plină de dragoste şi recunoştinţă, jură să-şi închine toată viaţa Mântuitorului.

Acum însă, se grăbea spre Ostrianum. Îi va găsi pe Ligia, pe Linus, pe Petru şi-i va lua cu el undeva departe, la vreunul din domeniile sale, poate chiar în Sicilia. Roma arde. În câteva zile,